quo-vadis?

De ce nu ar trebui ca femeile să aibă propriul minister?

2011-09-30T11:28:00.003+03:00

http://www.cugetliber.ro/1317330000/articol/106862/video-spot-tv-cu-gisele-bundchen-in-lenjerie-intima-interzis-in-brazilia-afla-motivul/

Ce prostie: "Reclama (...) este, de asemenea, o discriminare la adresa femeii". Pe naiba! Ce, nu e adevărat că femeile fac praf maşinile şi ciuruie cardurile (altora)?

"Campania demonstrează că senzualitatea poate face orice bărbat să îşi piardă capul şi încurajează femeile braziliene să îşi folosească farmecele pentru a îndulci reacţiile soţilor", se mai precizează în comunicatul Ministerului brazilian de Politici pentru Femei.

1. Să spună mersi că au propriul minister. Sunt mega-curioasă ce naiba poate să facă un minister de "politici pentru femei"?Tehnici de subvenţionare a shoppingului? Strategii de dezvoltare, pe termen lung, a manipulării şi tocării sistematice a partenerilor de viaţă? Punem pariu că toţi angajaţii ăia care fac munca de jos, sau munca cea mai grea, din ministerul pentru femei, sunt bărbaţi? Cineva trebuie să facă ministerul să funcţioneze...

2. Campania confirmă un lucru evident. Cred că nu se îndoieşte nimeni că 95% dintre bărbaţi îşi pierd capul în faţa unei femei precum cea din reclamă. Deci ce să-ţi povestesc, campania a descoperit că pământul nu e plat...

3. Şi cu reclama asta, şi fără reclama asta, femeile oricum îşi folosesc farmecele pentru a îndulci reacţiile soţiilor.

4. Dacă tot invocă motivele astea, de ce nu interzic şi telenovelele? Să vezi acolo lecţii de manipulare prin senzualitate şi sex, şi discriminări ale femeilor.

În încheiere, mi-am amintit o întrebare a unui amic. Unde se găseşte punctul G, la femei? Răspuns: La finalul cuvântului "shopping".

Andreea, "Parohia Sfântul Haralambie" vrea să-ţi fie prieten

2011-09-22T07:03:00.004+03:00

De ce? Ce Dumnezeu (că tot e vorba despre asta) caută bisericile pe Facebook? De ce bisericile au nevoie de promovare, precum cârciumile sau hotelurile? E ca şi cum Dumnezeu are nevoie de promovare, de socializare, sau e ca şi cum Catedrala Mântuirii Neamului e prieten cu Bordelul Mântuirii Neamului, sau cu Masaj Erotic Paradis. Facebook, în viziunea mea, înseamnă:

1. Socializare - pentru persoane;

2. Promovare - pentru localuri, instituţii, evenimente etc;

3. Cocălărism - pentru 80% dintre cei care au conturi (dar nu despre asta vorbim acum).

Deci de ce o biserică ar avea nevoie de promovare? Nu dau accept, desigur, dar încep să mă plimb printre prietenii "Parohiei Sfântul Haralambie". De la 05:30, până la 07:00 găsesc:

1. Zeci de alte biserici şi catedrale din toată ţara...

2. Sute (sute!) de popi care au postat genul ăla de poze tip feisbuc, în timp ce pregătesc împărtăşania, în timp ce botează, cunună (de la înmormântări sau spovedanii n-am găsit, încă, nimic), sau vorbesc la telefon.

3. Sute de... călugări (ăia despre care se spune că trăiesc izolaţi de chestiile profane, de cotidian, de ispite etc) cu poze tot gen facebook, care au trecut la rubrica "Relaţie": "It's complicated". Cum să scrii "It's complicated", dacă eşti călugăr?! Dacă eşti călugăr nu e nici un complicated... e SOLO!

4. Zeci de oameni politici şi jurnalişti.

După ce, de nervi+şoc, mi-am făcut o bază de date, încercam să înţeleg ce caută bisericile, călugării şi popii pe Facebook, şi de ce se împrietenesc, în special, cu oameni politici şi jurnalişti?N-am reuşit decât să pierd timpul în care trebuia să lucrez la articolele pentru azi. Măcar, de data asta, nu mai am o scuză, ci un motiv: A avut prioritate alt material. Doamne-ajută!

PS: Sau măcar "It's complicated with my hand"...

De ce Tulcea?

2011-09-17T10:11:00.004+03:00

În ultima vreme, în familie şi în cercul de prieteni, există confuzii, nelămuriri şi pronosticuri, de fel şi fel, cu privire la motivele care mă determină să îmi petrec weekend-urile, sau timpul liber, la Tulcea. Ce mă fascinează atât de mult acolo şi de ce, de fiecare dată când Constanţa şi obligaţiile profesionale mă sufocă, îmi fac băgăjelul şi-o tai la Tulcea? Ca să înlătur curiozităţile ce planează deasupra tuturor celor interesaţi de răspun, vă expun, în rândurile de mai jos, 10 dintre principalele motive. Restul motivelor rezultă din astea 10 :)

1. Pentru că Lili, Jack, Marian şi Mariana (pentru cunoscători, porecliţi de subsemnata: Marianii) sunt nişte oameni extraordinari, ai căror fiică adoptată m-am autodeclarat. Şi cred că m-au şi înfiat, cel puţin la nivel declarativ :P. Mai nou, negociez cu Marianii, statutul de naşi-fină. Până să o cunosc pe Mariana, credeam că sunt unică. După ce am cunoscut-o, mi-am dat seama că tocmai m-am văzut peste 20 de ani.

2. Pentru că în Tulcea nu există nimeni care să mă scoată din sărite, să mă tragă la răspundere sau să mă judece, să mă plictisească, să deschidă discuţii pe teme pseudo-filosofice, sau despre false probleme.

3. Pentru că există 'nşpe mii de locuri unde mă pot duce la pescuit!

4. Pentru că, la pescuit, mă duc alături de oameni care sunt dispuşi să-mi scoată monştri din cârlig şi să-mi pună alte râme.

5. Pentru că, la pescuit, există întotdeauna cineva care îmi spune că n-am prins nici o bestie marină, ci, pur şi simplu, peştele s-a vârât sub o piatră... Şi, de fiecare dată, există cineva care să îmi spună că am aruncat, uitând să pun momeala... sau că mi s-a rupt cârligul :D.

6. Pentru că am cel puţin două locuri unde pot merge "la ţară" şi unde mă pot relaxa făcând te-miri-ce-chestii care se fac la ţară: scos apă din fântână, muls vaca, curăţat peşte etc.

7. Pentru că în 80% din timpul petrecut acolo, alături de oamenii respectivi şi familiile lor, râd, mă distrez, învăţ lucruri noi. Restul de 20% reprezintă orele de somn.

8. Pentru că acolo am învăţat ce înseamnă să ai o familie unită. Când spun familie, nu mă refer la mama, tata şi copii, ci la mama, tata, copii, bunici, unchi, mătuşi, nepoţi, verişori, prieteni, până la al 15-lea grad.

9. Pentru că Tulcea e un oraş liniştit, foarte (foarte!) curat, mititel şi verde.

10. Pentru că de fiecare dată când ajung acolo, mi se formatează brusc C:, D:, E: şi restul sistemului şi, de fiecare dată când trebuie să plec, singurul lucru la care mă gândesc este ziua în care voi reveni la ei.

Jamiroquai şi Alexandra...

2011-07-03T00:19:00.003+03:00

Ce au în comun? Nici eu nu mi-aş fi dat seama până în seara asta...

Pe 2 iulie, aproape de miezul nopţii, a fost prima oară când m-am bucurat să o văd pe prietena mea Alexandra (pentru prieteni, poreclită -de mine- "Cercel"... poveste lungă...). E prietena mea de patru ani şi e prima oară când m-am bucurat (cu adevărat!) să o văd!

De ce? Pentru că m-am rătăcit, la Jamiroquai... Mă întâlnisem cu văr-miu nu-ştiu-pe-unde şi când să mă întorc la al patrulea stand de bere de la scenă spre... Năvodari... ia-i de unde nu-s. Telefonul rămăsese la văr-miu, iar eu... într-o mare de oameni beţi o căutam pe Cercel. Şi caut-o... Când... doi ochi maaari, veeeeerzi şi sticloşi... (pe care patru ani i-am văzut mici, căcănii şi şterşi) semnalizau stânga spre mine. A fost cea mai fericită noapte din vara asta. Cercel sticlea spre mine... Apoi l-am căutat pe văr-miu să recuperez telefonul: ea a ştiut drumul de dus, eu ăla de întors... Şi-am ajuns acasă, într-un final... doar datorită faptului că Marius (Făt-Frumos forever) s-a abţinut eroic printre gâştele ameţite şi motanii cocalari de la concert. Borsec gen...

Cât despre concert... Uitasem cât de mişto e la un concert live unde un tip vine să cânte de plăcere şi nu pentru bani. Pun pariu că Jamiroquai a luat mai puţin decât ia marea-vedetă-de-muşama Inna, în Marea Britanie. Tipul a fost super ok, oamenii care au venit au fost super de căcat, ca la orice alt concert moca, pe plajă, dar na... ăştia suntem. Apropos, Cercel: la bis a fumat un Kent lung, săracu'... nicidecum un joint. Nu e Inna să aibă nevoie de fumuri ca să supravieţuiască. În showbiz, mă refer... :)

Vă pupă mama! Ne-auzim la următorul concert live, la care o să mă încumet să particip :)

PS: Dacă nu sticleai ochii ăia la mine, să mă recuperezi astă seară, nu pupai nici postare pe blog, nici poză cu mine. Fă-ţi un printscreen la rating, că nu mai pupi aşa ceva :)) Cu dedicaţie specială (inclusiv melodia), pentru Cercel şi Marius (melodia pentru Marius...)

http://www.youtube.com/watch?v=FRSH-egVyzk (Seven days in sunny June)

Danezii - sterili de prea mult bine

2011-06-09T10:49:00.004+03:00

Danezele din poză locuiesc în Sonderborg, un orăşel mititeeel din sud-estul Danemarcei, cu o suprafaţă cam de două-trei ori mai mică decât a oraşului Constanţei şi cu o populaţie de... 10 ori mai mică decât a oraşului Constanţa. "Adolescentele" care se plimbau la braţ, într-o sâmbătă însorită, prin centrul oraşului, sigur au 80 de ani, pensii mari, sunt foarte fericite tot timpul şi, desigur, n-au copii!

Un articol din "Cuget Liber" arată că danezii sunt cei mai fericiţi oameni din ţările dezvoltate şi sunt cei mai mulţumiţi de calitatea vieţii, locuinţă, mediul în care trăiesc şi veniturile pe care le au, deşi deşi Danemarca se află în a doua jumătate a clasamentului, în ce priveşte veniturile. Media clasamentului este de 36.800 dolari, în timp ce nivelul veniturilor din Danemarca este de 27.080 dolari. Iar danezii sunt cei mai mulţumiţi, din toate punctele de vedere.

Cu toate astea, Danemarca se află într-o super criză de copii. Ăştia sunt atât de fericiţi încât nu mai fac nici măcar copii. O ţară (vorba vine... de fapt sunt nişte bucăţele de pământ înconjurate de apă) cu o populaţie foarte îmbătrânită şi longevivă, cu o "nouă generaţie" deloc numeroasă, cu o regină şi o conducere foarte socialiste, cu o stare de bine şi de mulţumire care bântuie în orice cotlon al oricărui orăşel, dar... fără copii. Ori sunt foarte egoişti, ori nu vor să-şi strice starea de bine, ori sunt sterili de prea mult bine, ori naiba să-i ia, dar nu înţeleg de ce nu fac copii?

La polul opus, românii, cei mai nemulţumiţi de orice, oricând, oricât de mulţi bani ar avea, toarnă copii parcă de-al naibii. Statisticile arată că, odată cu criza, a crescut proporţional şi natalitatea! Cât de dement să fii? După principiul: "Dacă tot îmi merge mega-prost, sunt mega-nemulţumit şi revoltat, am rămas fără job, dar cu multe credite bancare, nevastă-mea e o târfă, deeeci... acum e momentul să fac un copil!" Youuuhouuu! 8-} Şi sigur, Băsescu, Boc & Guvernul sunt de vină. Pentru că din cauza lor, românilor le vine să-şi bage **** non-stop...

Două variante, dacă pierzi trenul

2011-05-31T10:44:00.004+03:00

"Închipuiţi-vă că într-o zi ar veni un tren şi n-am avea putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nici o picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Ne-am simţi striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela, care acum pleacă fără noi. Singura noastră şansă ar fi să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezim, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren..." - Octavian Paler, "Viaţa pe peron".

Sau să mergem până la capătul de linie, unde ajunge trenul pierdut, şi să-l luăm la întoarcere, către locul unde l-am pierdut - Andreea Pavel, "Viaţa pe lângă peron".

Broasca, prinţul şi prinţesa din Castelul Facebookului-Răsare

2011-05-28T10:38:00.003+03:00

A fost odată un prinţ chipeş, isteţ şi mândru, care avea un cal alb, rapid ca fulgerul şi puternic precum trăznetul. Într-o zi, la o răscruce de drumuri, vede o broască râioasă bătrââââânăăă şi răpciugoasă, şi vai de capu' ei, mai ceva decât mârţoaga din Harap-Alb. Vrând să o azvârle în verdeaţă, ca să nu moară călcată în mijlocul drumului, se dă jos de pe cal şi se apropie. Când... stupoare: broasca îi grăieşte, pe un ton răguşit şi înfricoşător, ca a lui Scaraoţchi!

"- Prinţe prea-frumos, dacă îmi salvezi viaţa îţi îndeplinesc o dorinţă!"

Prinţul, nobil, îi spune:

"- Lasă, nu-i nevoie. Tu să fii fericită!"

Broasca râioasă şi vicleană, profită de moment şi consideră că asta e dorinţa prinţului ce trebuie îndeplinită. Zis şi făcut, după principiul de-o viaţă al broaştei, "A meu, a meu, a meu, a meu... ", instantaneu, broasca se transformă în vrăjitoare. Fusese blestemată de o minunată prinţesă, pentru că vrăjitoarea îi răpise frumuseţea şi tinereţea, iar blestemul se rupea şi broasca redevenea vrăjitoare doar dacă un bărbat punea mâna pe ea. Greu de imaginat. Şi nimeni, nici măcar prinţesa, n-ar fi crezut într-o astfel de minune.

Şi ca să ducă la îndeplinire "dorinţa" prinţului, "Tu să fii fericită!", îl încătuşă în temniţa ei şi îl transformă într-un prinţ de nerecunoscut: i-a şters memoria, cu o vrajă, şi, astfel, prinţul a uitat că o iubea pe prinţesa care blestemase vrăjitoarea, a rămas fără cal şi cu rate la maşină, şi a devenit răutăcios cu prinţesa din Castelul Facebookului-Răsare. Cea pe care a iubit-o atât de mult...

Au trecut şapte ani de-atunci. Vrăjile fostei broaşte sunt pe sfârşite, odată cu sesiunea de la Şcoala de Vrăjitorii cu Publicul. Singura care poate salva atât vrăjitoarea, cât şi pe prinţ este prinţesa. Dacă vreţi să aflaţi pe cine va ajuta prinţesa la finalul poveştii şi cum va sfârşi prinţul, urmăriţi blogul, până termin negocierile cu vrăjitoarea... Vorba aia: Criză-criză, da' povestea-i pe bani!

Mama spunea...

2011-05-25T00:51:00.003+03:00

Când am împlinit 20 de ani, mama mi-a spus: "La mulţi ani, puiu' lu' mama, să ştii că până o să închidem ochii, eu şi taică-tu', o să rămâi un copil! Copilul nostru". Ce urare "optimistă", în gândul meu... Eu, aia care vroiam să fiu considerată orice, doar copil nu. Din momentul ăla, de frică, le spun tuturor că sunt "un copil" şi că aşa o să rămân mereu. Nu ştiu dacă frică să cresc, sau frică de ce mi-a zis mama...

Apoi mi-a spus: "... şi să ţii minte de la mama că indiferent de ce vrei tu acum, la fiecare dintre noi există clipa oarbă... Atunci când uiţi de reguli, de principii, uiţi de ce ţi-ai propus... Uiţi tot şi faci exact inversul! De exemplu, eu i-am spus lu' taică-tu', trei luni în şir, că nu mă mărit. Şi într-o după-amiază, brusc, l-am dus la maia şi la papu' şi l-am prezentat". După o lună s-au luat şi după încă vreo douăzeci m-am născut eu. Nu ştiu dacă mama poartă ochelari de-atunci sau de curând...

Ultima urare din dimineaţa zilei în care împlineam 20 de ani a fost: "... şi nu uita, fetiţă... Nici după 25 de ani nu ajungi să cunoşti un om. Taică-tu' încă mă lasă mască la unele faze şi încă nu înţeleg ce e în mintea lui uneori. Dar nici nu te chinui prea mult să înţelegi... Spre exemplu, nu îmi dau seama dacă stă toată ziua în bucătărie pentru că îi place să gătească, sau pentru că nu îi place cum gătesc eu", a mai spus mama. Şi-acum se ceartă care-cum-când să gătească...

Acum stau şi mă întreb... mamele au dreptate întotdeauna?

Trei chestii de ţinut minte

2011-05-19T22:17:00.003+03:00

1) Întotdeauna am considerat că, în viaţă, nimic nu e întâmplător şi că cel mai important pentru un om este să întâlnească oamenii potriviţi. Azi am găsit prima persoană care crede acelaşi lucru.

2) Mi s-a confirmat că atunci când cauţi sau aştepţi ceva sau pe cineva, n-o să găseşti. O să se întâmple atunci când te aştepţi mai puţin şi, de obicei, din greşeală. Aşa am găsit, spre exemplu, Str. Vântului, azi, după ce am căutat-o în toată zona peninsulară.

3) Mi-am dat seama că zilele infernal de lungi şi obositoare, care de fiecare dată se încheiau cu certuri, deprimare, nervi sau plictiseală, se pot termina şi altfel. Spre exemplu extraordinar de relaxant. Ca azi :)

Un ţigan, către subsemnata: "Ce faţă de nemţoaică rasistă ai! De-aia care joacă în..."

2011-05-03T23:08:00.005+03:00

Azi, în troleu, un ţigan, la vreo 35 de ani, înconjurat de alţi ţigani, gen ucenici. Nu le lipsea nici un accesoriu: burta, părul slinos, cojile de mătreaţă printre "ţepi" şi cojile de seminţe între dinţi, ochelarii de căcat din plastic, pantofii de lac şi bluza roşie de trening, toate erau la locul lor.

El: "Heeei, ce faci, făh, frumuseţe micăăă!"

Ăia mici se hlizeau... Eu nimic. Privirea atârnată pe geam.

El: "Ce faci, făh, ură de rasă?! Cu mine de ce nu vorbeşti?".

De parcă cochetasem şi bârfisem tot drumu', cu tot troleu', şi când am ajuns la el, m-am oprit din vorbă şi am început să mă uit pe geam. Doooh!

Tot el: "Haoleeeu, făh, urâcioasooo, da' ce faţă de nemţoaică rasistăăă ai, făăăh!".

Tensiunea îmi creştea mai repede decât preţu' la benzină, iar răbdarea mea era fleaşcă. Nu ştiu sigur dacă eram revoltată pentru că mi-a zis "făh", sau pentru că m-a comparat cu o "nemţoaică". Oricum, nu eram revoltată că m-a făcut rasistă. În momentul ăla eram. Îl vroiam mort. Şi pe el, şi pe tot neamu' lui şi, eventual, şi pe posibilii urmaşi.

Am continuat să mă uit pe geam şi, ca şi cum presimţea că ar fi bine să continue replica în timp ce coboară din troleu, adaugă, din mers... "... de nemţoaică rasistă de-aia care joacă în filme porno!".

Adică, vă rog! Are şi rasismul ăsta mândria lui. Nu orice nemţoaică rasistă, ci de-aia... Acum, sigur, am şi eu o curiozitate: Cum arată nemţoaicele rasiste care joacă în filme porno?! Biciuiesc vreun evreu în lanţuri sau târâie vreun ţigan după ele?!

Concluzia e că abia aştept să-mi iau un Tico. În trafic măcar aş fi înjurată pe bună dreptate.

Ceas cu cuc terorist: Osama e mort, trăiască Osama! Ăăă, pardon... Obama! + 10 curiozităţi despre moartea "simbolică" a lui Bin Laden

2011-05-02T08:17:00.008+03:00

Ştirea, dată la maxim, care mă trezeşte de dimineaţă: "Cel mai cunoscut terorist a fost găsit ucis". Până să aud continuarea, mi-a ţâşnit prin minte: "Salam? Copilu' Minune? Sau... ce terorist?". Schimbă mama canalu': "Mii de oameni s-au strâns la Casa Albă". Eu: "Moooaaa, l-au killărit pe Obama?!". Ştirea: "A fost ucis cel mai controversat om". Eu: "Cine mama naibii? Doctoru lu' Michael Jackson?". Mama iar schimbă canalul. Ştirea: "Preşedintele Obama confirmă: este mort!". Încep să înţeleg despre cine e vorba...

Mă ridic într-un cot, îmi arunc pilota de pe cap, suflu printre plete să fac lumină şi da! Osama Bin Laden e mort! Glorie democraţiei! Osama e mort! Trăiască Obama! O-ba-ma pre-şe-din-te! O-ba-ma pre-şe-din-te! Mă trântesc la loc, sub perne. Ştirile continuau: "Acum, Al-Qaida e mult mai slăbită, lumea va fi mai liniştită, pace tuturor, peste tot" etc. Mama: "Vai, Andule, tu vezi, mamă, ce s-a întâmplat? Nu s-au lăsat până nu l-au găsit... Ntz, ntz, ntz, Doamne, ce-o să urmeze acum. Să vezi ce se răzbună teroriştii. Vai de capu' nostru ce ne-aşteaptă! Mami, trezeşte-te, să vezi!"

Mama e o dulce. Nu înţelege niciodată nimic din ce îi spun, dar dă din cap aprobator, în semn că e perfect de acord cu mine. Încerc, totuşi: "Băi, ăsta a murit de rinichi, avea probleme mari". Încercam să subliniez că prefer să cred că a murit de rinichi, decât să mă amăgesc că Osama a fost căutat din răsputeri, timp de 10 ani, şi fix acum, brusc, a fost găsit mort... Mama, după principiul "Fiecare cu ce-l doare": "Vaaai, mişcă-te din pat mai repede şi hai la doctor! Şi tu ai probleme cu rinichii!". Deşi m-am enervat că îmi dădusem seama că mama doar făcuse pe interesata de ştiri, ca să mă trezească pentru a-mi cere părerea, pe de altă parte eram amuzată de cât de specializată devine pe zi ce trece în trezitul de dimineaţă.

Acum, lăsând-o pe mama la o parte, am şi eu 10 curiozităţi:

1. Oare mortu' e chiar Osama? Dacă-mi arată o poză cu un mort care seamănă cu el, nu mă încălzeşte cu nimic. Ei oricum seamănă toţi, între ei...

2. Oare a fost omorât, sau a murit de alte boli şi americanii au zis că l-au omorât ei? We are the heroes gen?

3. Osama l-a ajutat pe Obama să câştige al doilea mandat de preşedinte? Gen: Obama e wow! Atât de dulce şi sensibil mâncând îngheţată cu oamenii de rând şi, în acelaşi timp, atât de dur, hotărât şi responsabil încât l-a omorât pe şeful biroului de presă din Iad, cu nickname-ul de xbox Osama.

4. Pregăteşte America vreo super mişcare pe scena relaţiilor internaţionale şi "ne-a luat faţa" cu moartea celui mai înfricoşător terorist?

5. De ce n-a murit pe 1 Mai? Că ar fi fost mai uşor de reţinut... Şi anul viitor, sigur nu mai sărbătoream "1 Mai muncitoresc", ci "1 Mai pacifist" sau ceva de genu'.

6. Le va spune cineva teroriştilor că e ok că a murit acum, că e în săptămâna luminată şi la noi înseamnă că va ajunge direct în Rai, indiferent de ce a făcut?

7. Din 10 în 10 ani au SUA nevoie de o reconfirmare a statutului de extra-mega-super big power şi o pot obţine doar prin evenimente memorabile de genul? Trebuie să păstrăm America în centrul atenţiei prin astfel de faze?

8. Care va fi următorul "spirit al răului", următorul "duşman al democraţiei" şi al întregii lumi? Hussein e mort, Osama e mort... so, who is next?

9. Nu cumva deja există următorul şi ca să poată fi scos în vitrină, trebuia să dispară actualul duşman? În care oricum nu prea mai credea nimeni, după ce războiul deja costase prea mult?

10. Cel mai "wow" mi se pare că americanii omoară teroriştii, cum extrag românii numerele la Loto. Adică blătescu. Până şi noi, în '89, am jucat teatru mai bine decât americanii, şi-am pus de-un proces mic, ca să salvăm aparenţele proaspetei democraţii. Ăştia, în schimb, care, unde mai pui, reprezintă simbolul respectării drepturilor omului şi "farul democraţiei", îl prind pe terorist şi-l împuşcă în cap! Ce să-l imobilizăm, ce să-l verificăm dacă e sau nu el, ce să îl mai judecăm, că aşa se face... direct, omorât în stil Becali: pac-pac! Aaa, şi apropos: Statele partenere SUA în războiul anti-terorism n-au fost înştiinţate cu privire la intervenţia de azi dimineaţă. Super tare, super democraţie, super războiul "tuturor" împotriva teroriştilor...

Oricare ar fi răspunsurile la întrebările astea, ideea e că NOI niciodată nu le vom afla, como siempre, de altfel. Pentru că au şi americanii jurnaliştii lor. Singura diferenţă e că ai lor latră în altă limbă. Aaa, şi, desigur, au şi americanii mamele lor. Sau poate pe ei nu-i trezeşte nimeni, niciodată... ? :)

Cineva să-mi anunţe şefii...

2011-04-28T18:52:00.003+03:00

Mi se întâmplă o dată la câţiva ani. Şi când se întâmplă, e traumatizant. Febră, frisoane, delir, cap făcut ţăndări, corp parcă bătut mai ceva decât şniţelul. De ieri-ncoace, nimic nu-mi mai place, de-abia dacă pot să leg două vorbe şi de ridicat din pat nici nu vreau s-aud. Cineva să-i anunţe şi pe şefii mei...

De ce violăm bărbaţii?

2011-04-26T13:34:00.003+03:00

Ştirea: Femeile violează bărbaţii, în Zimbabwe.

http://www.adevarul.es/stiri/life-style/val-violuri-comise-femei-barbatilor-zimbabwe

1. Din articol n-am înţeles exact de ce ai face asta, dacă ai fi femeie, în Zimbabwe. De ce ai obliga un bărbat să facă sex cu tine? Adică... nu e de ajuns să-i propui? Eşti prea urâtă, ei sunt gay, sau sunt definiţia fidelităţii? Ei n-au site-uri de socializare cu profiluri de genul "fuck buddies", unde să poţi găsi bărbaţi care vor acelaşi lucru ca şi tine?

2. Cum poţi viola un bărbat? La o femeie e simplu: o ţii cu forţa, o crăcănezi şi ai rezolvat. Dar la un bărbat... e nevoie să se întâmple ceva, mai înainte de toate... Şi dacă e cu forţa, cum mai e posibil aşa ceva?

3. Cum se simt bărbaţii după aia? Femeile probabil plâng, sau se simt ruşinate, unele rămân traumatizate, unora le este silă etc. Bărbaţii oare simt aceleaşi lucruri? Dincolo de asta, nu înţeleg cum naiba există bărbaţi care refuză să facă sex?! Com'on, în România nimeni n-ar refuza pe nimeni... :)

Eu, în Bellagio...

2011-04-23T22:41:00.002+03:00

E cineva, dintre cei care citesc blogul, căruia îi vine să creadă că eu, Andreea Pavel, azi dimineaţă, la aproape 04:00, intram în... Bellagio?! Nu? Eh, atunci aflaţi că nici mie nu îmi vine să cred. Bine, acum nu vă imaginaţi că s-ar fi întâmplat asta dacă mai erau şi alte localuri deschise la ora aia. Concluzia ar fi că patronii cârciumii ăsteia de fiţe se pricep la design şi cromatică, cum mă pricep eu la bărbaţi...

Cum, unde, ce, cu cine, de Sărbători! Sau "Nu mă enervaţi", în doar 7 paşi!

2011-04-22T10:57:00.006+03:00

1) Nu răspund la mass-mesaje (de fapt, nici la alea individuale...) cu urări copiate de pe net, nici celor care conţin rezumatul patimilor lui Iisus, gen "Domnul s-a sacrificat, el pe cruce s-a urcat, pentru noi a căpătat, o pedeapsă de neuitat...". Ştiu foarte bine ce s-a întâmplat "de Paşte" şi ştiu ce simbolizează şi Învierea. Deci nici măcar NU citesc astfel de mesaje. Mă uit doar la destinatar, să ştiu cui îi ţin morală, când ne întâlnim, cu prima ocazie... Deci nu îmi reproşaţi că n-am răspuns!

2) Nu trimit mesaje de Paşte! Dacă vreau să transmit ceva, cu ocazia Sărbătorilor, cuiva, sun - foarte rar (de obicei dacă mă apucă euforia de sărbători, deci slabe şanse anul ăsta, în ce mă priveşte). Nu o luaţi drept jignire, dar nu suport ideea că, de trei ori pe an, ne-amintim să spunem chestii drăguţe: de Crăciun, de Paşte şi de ziua de naştere sau de nume a respectivului. Lucruri pe care nu le spunem într-o zi oarecare, fără nici un motiv, doar pentru că aşa am simţit în momentul respectiv. Nu, frate, noi tre să avem un motiv! O zi în care toată turma face la fel. Dacă sun aşa, fără motiv, o să spună c-am înnebunit! Prefer să se creadă c-am înnebunit decât să fac un lucru doar pentru că "aşa se face", sau "aşa e frumos", ori "aşa trebuie". Nu se face nimic, nu e frumos nimic şi nu trebuie nimic, decât dacă eu simt asta. Deci nu îmi reproşaţi că nu am scris!

3) Nu merg în club, sau la petrecere, de Paşte. Pentru că, spre deosebire de alţii, înţeleg semnificaţia zilelor astea. Acelaşi motiv ca la 2). Dacă vreau să am o zi în care să celebrez ceva cu adevărat special, îmi iau prietenele, iniţiem Ziua-Fetelor-Anti-Zile-Şablon-de-Sărbătorit, stabilim o zi pentru asta şi petrecem anti-şablon. Plus că nu înţeleg ideea de a sărbători în club, astfel de sărbători cu un mesaj religios atât de important. Nu că oi fi eu aia bisericoasă, da ceva nu se leagă... Deci nu îmi reproşaţi că am stat în casă şi "nu îmi trăiesc viaţa"!

4) Nu veniţi în vizită, de Paşte. Aceeaşi fază ca la 2 şi 3. Dacă vreţi să mă vedeţi, ori să îmi vizitaţi casa, uşile vă sunt deschise în orice zi, la orice oră (în cazul în care nu dorm, când scot soneria din priză), deci... de ce vreţi să mă vedeţi fix de Paşte? Deci nu îmi reproşaţi dacă mă găsiţi sictirită şi vă spun că am o dispoziţie proastă, ori n-am chef de nimic!

5) Nu mă duc în vizită, de Paşte, din acelaşi motiv. Dacă vreau să vă văd am tot timpul din lume, deci nu văd de ce mi-aş alege fix astea trei zile... Deci nu îmi reproşaţi că n-am venit şi, în nici un caz, nu insistaţi să vin!

6) Nu cumpăr/aţi "chestii simbolice, de Paşte". Dacă faceţi vânzare la Heidi şi vă umpleţi coşul cu iepuraşi de ciocolată, nu înseamnă că îl faceţi pe cel căruia îi oferiţi unul, să simtă că e Paştele. S-ar putea să simtă că aţi cumpărat un bax şi acum îi împărţiţi, ca să scăpaţi de obligaţii. De asemenea, fără lumânări în formă de pui, de iepure, sau de miel. Same shit. V-aţi gândit vreodată să încercaţi ceva original, dacă tot vreţi să oferiţi ceva de Paşte? Pentru cei care nu înţeleg despre ce vorbesc: http://dexonline.ro/definitie/original . Deci nu îmi reproşaţi că n-am cumpărat nimic, sau cadoul nu are legătură cu Paştele! Şi nu vă supăraţi dacă fac mişto de "chestia simbolică" pe care mi-o oferiţi. Aţi fost avertizaţi...

7) Nu mă întrebaţi cum a fost de Sărbători, unde am petrecut, ce am făcut etc. Vă spun de pe acum: Este Vinerea Mare, nu am avut timp ieri să fac mai nimic, pentru că am tehnoredactat ziarul, iar mama a fost şi ea la muncă, drept pentru care vom găti azi. Mama vine de la serviciu pe la 19:00, deci o să găsească aproape totul, gata. Mă ajută doar la cozonaci, drob şi borşul de miel. Salate de boef, ciuperci, icre etc le fac eu (după ce postez asta), la fel şi sarmalele, friptura de pui şi alte chestii. Ouăle le-am vopsit împreună, aseară, când ambele am venit de la muncă. Măcar atât... Vreau să o conving să vină cu mine la biserica armenească, mâine şi cam atât. Azi nu ies, mâine ies doar să îmi întâlnesc prietenele pe care le văd din an în Paşte, la propriu, poimâine, adică duminică mă duc să îmi văd nepoţica ce se va întoarce din Tulcea duminică, iar de luni mă întorc la serviciu. În astea trei zile, profit de linişte şi de faptul că toată lumea e cu familiile bla bla, ca să lucrez pentru şcoala mea sau şcoala altora şi să închei mai multe proiecte începute de o tonă de vreme. Şi, desigur, o să lenevesc la greu. Somn cât cuprinde. Acum că ştiţi programul pe următoarele zile: Nu mă întrebaţi cum a fost de Paşte şi nu vă ofensaţi dacă, totuşi, mă întrebaţi şi vă răspund în doi peri! Din nou, aţi fost avertizaţi...

Have fun!

Mama, după ce a văzut blogu'...

2011-04-20T21:08:00.004+03:00

Mi-e rău... Mama, în spatele meu, la vreo 5 metri:

Zâmbind ironic, gen "egocentrica lu' mama": "Mamă, de ce ţi-ai pus atâtea poze cu tine... pe blogul tău? Nu ziceai că scrii despre alţii?"

Eu, în lehamite, crezând că nu e într-adevăr interesată de subiect: "Sunt doar trei şi încercam să demonstrez ceva..."

Mama, şi mai atentă: "Cum mamă? Sunt şase!"

Eu, dându-mi seama de fază: "Mamă... aia nu sunt eu! E o actriţă!"

Mamă, ironică, crezând că fac mişto: "Mda? Mă, a naibii actriţă ce seamănă cu fii-mea..."

Eu, aproape disperată: "Mamă, fă-ţi ochelari!!! Asta nu sunt eu!"

Vine mama mai aproape: "Vaaai, fată! De la depărtare tu ştii cum semeni cu ea?"

Eu, deja sigură că dacă 'nşpe mii îmi spun că sunt beat, mai bine... continui să beau, ca să fiu sigur că până la urmă o să fiu beat: "Vaaai, fată, ¤&/%&(%&"

Se dă mai aproape şi face ochii mici: "Da' ia uite că şi de aproape semeni..."

No comment...

Pavel şi Katie Holmes...

2011-04-20T11:38:00.007+03:00

... nu au nimic în comun! Prima oară mi s-a spus că semăn cu ea când aveam vreo 16 ani. N-am luat în seamă, oricum nu-mi păsa prea mult dacă şi cu cine semăn. Apoi, ca un făcut, din ce în ce mai mulţi (de obicei de pe alte meleaguri) mi-au zis că semăn cu Katie Holmes. Am început să mă enervez. Ultima oară mi s-a spus chiar azi, printr-un mesaj primit pe un site de socializare (interpals, pentru cei care ştiu), de la un tip, gen blond spălăcit, din... Africa de Sud: "Wow, you could pass for Katie Holmes!". Wow, no way, not again! Am început să mă enervez şi mai rău când, azi dimineaţă, tot căutând poze cu ea pe net, (în ideea că poate semănăm măcar într-o poză!) mi-am dat seama că nu avem nimic în comun. Nici fizic, nici moral, nici ideologic, nici măcar gusturile la bărbaţi. Deci, pentru cei care consideră că semăn cu Katie Holmes: priviţi colajele de mai sus şi schimbaţi-vă părerea :) (Ordinea pozelor de sus, în jos: eu la 21, 19, 16 ani). Diferenţe: Eu sunt brunetă, ea şatenă, eu am faţa rotundă, ea ascuţită, eu am ochii căprui, ea verzi, eu am gura "rotundă", ea "lungă", eu am formele feţei "moi", ea are pomeţii şi bărbia proeminenţi, eu am gropiţe, ea nu! Alte păreri?

Japonezul rău şi românul bun

2011-04-13T18:23:00.002+03:00

Un super editorial, scris de colegul meu, Răzvan Petre (alias Kefa). Vroiam să scriu un articol pentru blog, exact pe subiectul ăsta, dar iată, Kefa mi-a luat-o înainte, fără să ştie de intenţia mea. Şi, ca de obicei, a abordat mai bine subiectul, decât aş fi făcut-o eu, drept pentru care mă mulţumesc să dau copy-paste din www.dezvaluiri.ro . Deeeci, citiţi şi luaţi aminte. Dacă interesează pe cineva, subscriu în totalitate celor spuse de Kefa :)

Frânturi de poveşti de pe urma cutremurului din Japonia. Ştiri. Comentarii. Cică Yakuza – temuta mafie japoneză, distribuie hrană şi alte ajutoare sinistraţilor. Japonezii stau la cozi de sute de metri, cu o disciplină de invidiat. Dacă mega-cutremurul ar fi lovit în România, mai mulţi ar fi murit în bătaia pe ajutoare, decât cu ocazia dezastrului propriu-zis. Niponii aduc la Poliţie seifuri şi bani găsiţi în moloz, după care se apucă de reconstrucţie, fără să pretindă ajutorul financiar al Statului. Japonezii sunt ordonaţi, civilizaţi, umani, buni. Noi, românii, nu suntem.

După cutremurul din 11 martie, despre japonezi nu s-a vorbit decât de bine. Ca şi cum ar fi murit cu toţii. Iar de morţi – se ştie – se zice numai de bine. Oarecum opus zicalei, japonezii ridicaţi în slăvi de mass media şi de românul de rând nu au fost cei morţi, ci viii, care se comportau într-un mod de neconceput în ţara noastră. Pierduţi în clişee şi antiteze, am uitat, o secundă, că japonezii au introdus în cultura modernă, pe lângă termenii haiku, ikebana şi sushi, cuvinte ca sepuku şi kamikaze – simbolice pentru gesturile deplasate la care un om poate ajunge din prea multă seriozitate, înţeleasă greşit.

Sigur, japonezii au dus la poliţie munţi de bani şi de obiecte valoroase, chestie care, cel mai probabil, nu s-ar fi petrecut în România. Dar unul din motivele posibile este acela că niponii învaţă, de mici copii, că păstrarea unui obiect găsit pe stradă înseamnă puşcărie. Cu executare. La fel de adevărat este că, în zona calamitată, numărul furturilor raportate în luna martie a fost cu 60% mai mare decât cel din martie 2010. Dar asta, nefiind o ştire care să cadreze cu imaginea japonezilor oneşti şi civilizaţi, nu a fost propulsată în prim-plan.

Un alt exemplu de distorsionare este acela al prezentării cu titlu laudativ al acţiunilor umanitare şi al declaraţiilor şefilor mafiei japoneze, care au pus şi ei mâna la ajutorarea sinistraţilor. „La ei, până şi Mafia e mai umană, mai civilizată”, s-ar fi putut înţelege. Nu ştiu cum văd alţii povestea asta, dar eu unul îi prefer pe mafioţii noştri, ce roiesc prin şi pe lângă Parlament, furând din banii Statului, mafioţilor din Yakuza, care se clasează adesea, în topurile violenţei şi ale crimei organizate, undeva în apropierea Mafiei napoletane.

Nu în ultimul rând, o altă chestie importantă a scăpat proaspeţilor japono-fili: Centrala de la Fukushima, cu tot cu sistemele ei de răcire, a fost construită şi este operată de japonezi. Într-un raport făcut public în urmă cu vreo săptămână, s-a arătat că majoritatea centralelor nucleare japoneze au grupurile electrogene, ce asigură răcirea de urgenţă a reactoarelor, mult sub nivelul la care a ajuns tsunami-ul din martie. Mutarea generatoarelor de la Fukushima pe un deal din apropiere ar fi costat câteva sute de mii de dolari. Dar proprietarul, japonez, nu a făcut această manevră de siguranţă, care e la mintea cocoşului, în ţara cu cele mai multe tsunami-uri devastatoare.

Undeva, în spatele ceţei mediatice despre cataclisme şi supra-oameni super-civilizaţi, un român expatriat în Ţara Soarelui-Răsare scria, zi de zi, pe blogul lui, cum arată dezastrul nipon – fără machiaj – cum japonezii sunt şi ei oameni şi cum clişeele sunt modul simplu în care oamenii proşti îşi ascund limitele. 10.000 de kilometri mai încoace, pe forumurile patriei, românul devenit japonez a fost făcut prompt cu ou şi cu oţet, etichetat „ţăran prost”, „gherţoi” şi „figurant care se dă peste cap să atragă atenţia asupra lui”.

N-or fi japonezii aşa de buni cum ni se spune, şi poate că nici noi nu suntem aşa de răi, sau proşti, cum ne place să ne portretizăm, prea adesea. Aşa, de încheiere, vă reproduc o zicală coreeană: Când un coreean nu se omoară cu munca, altul îi zice: „Eşti leneş ca un japonez!” Vă las să descoperiţi singuri dacă această zicală e reală, sau e doar un mit urban...

O foarfecă a accidentat frontal un pieton care staţiona regulamentar!

2011-04-06T01:28:00.004+03:00

În seara zilei de duminică, 3 aprilie a.c., o foarfecă a deraiat din sertarul unei studente parcate regulamentar în căminul de la Pescărie, într-un pieton aflat în trecere, în aceeaşi locaţie. Foarfeca a accidentat grav pietonul, acestuia din urmă rămânându-i semne vizibile, în urma ciocnirii bruşte şi rapide.

Martorii spun că vina a aparţinut în totalitate foarfecei, care se afla în stare uşor avansată de ebrietate. Întrebată fiind de jurnalişti dacă este adevărat că, înainte să părăsească sertarul, a consumat băuturi alcoolice şi nici măcar nu a semnalizat intenţia, ori dacă regretă fapta, foarfeca a declarat că nu va vorbi decât în prezenţa avocatului său, pieptenele.

Menţionăm că acesta nu a fost de găsit, nici la două zile după accident. Surse din anturajul foarfecei au mărturisit, însă, că aceasta regretă gestul, dar că vede, evident, partea plină a paharului: Carosabilul se uscase de ceva vreme, drept pentru care aceasta n-a ciocnit decât partea frontală. Pe de altă parte, semnele vor trece repede, dată fiind experienţa foarfecei în astfel de situaţii.

În cazul în care va fi trimisă în judecată de procurorii Remington-placa-minune şi Elseve-anti-rupere, foarfeca are dreptul la recurs. Vom reveni cu amănunte. Atât de-aici, de la Constanţa, Balsam, ai legătura!

Ne vedem la călărit, în comuna Lumina!

2011-04-05T15:43:00.001+03:00

Începând cu 30 aprilie 2011, se organizează cursuri de echitaţie (pentru blonde şi blonzi: călărit), în comuna Lumina (pentru cei care n-au maşină sau şofer, autobuzul se ia din autogara din Tomis III). Uiiii! Primul abonament a fost deja arvunit. De mine, logic! :D În sfârşit, ceva ca lumea. Acestea fiind zise, ne vedem în Lumina, sâmbăta şi duminica, începând cu luna mai!

P.S. PENTRU BLONDE ŞI BLONZI: CĂLĂRIT CAI, NU TIPE/TIPI!

Plimbare "plăcută", printre p***... Îîîhhhhh! :-&:-&:-&

2011-04-02T10:21:00.002+03:00

Deci, de ce?! Doar pentru că "pudicii" coreeni n-au aşa ceva, sau se uită cu lupa la ele (dacă aş fi bărbat m-ar frustra rău faptul că pluralul simbolului masculinităţii mele e "feminin") trebuie să facă un parc, un ditamai parcul!, în care să arate "Uite, aşa aş fi vrut să fie"? Sau "Uite, astea sunt marile noastre frustrări. Şi fraţii noştri din nord au aceleaşi frustrări, numai că dacă ei construiesc un parc plin cu p***, îi spânzură comuniştii de ele". Oare ei îşi plimbă copiii printre totemurile Viagrei? Bătrâneii se relaxează, braţ la braţ, printre sacrele monumente ale unui glorios trecut, fie el şi imaginar? Tinerii se-ascund printre sau după ele, ca să rezolve problema? Yachs!

Pe de altă parte, asta ar fi explicaţia: "În urmă cu 500 de ani, o fecioară, proaspăt logodită, avea drept hobby culesul algelor. Logodnicul ei, pescar, a dus-o într-o zi cu barca în larg, pe o insuliţă stâncoasă, pentru ca aceasta să strângă alge, promiţându-i că va reveni mai târziu după ea. Între timp, însă, s-a pornit o furtună năpraznică, ce l-a împiedicat pe bărbat să ajungă înapoi la insuliţă, iar tânăra, încă virgină, s-a înecat. În perioada imediat următoare, localnicii pescari au avut surpriza să constate că nu mai prind niciun peşte şi au bănuit imediat că de vină ar fi spiritul tinerei fecioare înecate. Ca să îi îmbuneze spiritul, localnicii au construit o statuie în formă de penis, iar din acel moment peştele a început din nou să "muşte" momelile pescarilor sau să se prindă în plase. Cu timpul, de câte ori treceau prin perioade mai puţin "productive", pescarii ridicau din nou câte o statuie dedicată fecioarei. Mai apoi, în parc au fost sculptate fel de fel de statuete, statui şi totemuri, toate amintind de forma organului genital masculin, de care tânăra virgină înecată n-a apucat să se bucure".

Deci dacă eu nu vreau să mai "produc" nimic la muncă, şefii mei trebuie să se prindă, eventual să lectureze legenda p((( coreene, şi după aia să-mi ridice statuia unei bancnote euro, sau statuia unui cec în alb. Şi-apoi, când redevin "neproductivă", să continue cu ridicarea statuilor şi totemurilor euro, dolari, coroane, lei, cecuri, carduri etc. Bună treabă. În realitate, însă, singura statuie pe care mi-ar ridica-o ar fi cea a concedierii :)) Saaau, una asemănătoare cu cea a coreenilor, cu mesajul "Ne-a părut bine de colaborare. Din păcate, e tot ce putem să-ţi oferim, ca să-ţi stimulăm productivitatea".

Acum mă duc să mă relaxez, la o plimbare...

PS: Articolul şi pozele, aici: http://www.adevarul.es/stiri/life-style/parcul-penisurilor-coreea-cel-mai-bizar-parc-tematic-lume

Dialogu' dântre Pavel şî ţâganu' care-a ciordât telefonu'. Palalilaaa!

2011-03-29T11:22:00.007+03:00

Ultimul lucru la care mă aşteptam ieri era să se întâmple ceva care să mă scoată din sărite, să mă şocheze, şi, automat, să mă scoată din starea de amorţeală astenico-mizantropă. Băi, şi s-a întâmplat! Pentru prima oară în viaţă, cineva mi-a furat ceva. Telefonul personal, cel mai jaf dintre toate jafurile posibile, tocmai în ideea că nimeni n-o să fure un jaf de telefon vreodată.

Wrong, soarta mi-a demonstrat că niciodată nu voi avea studiile superioare necesare unui hoţ cu "mangla cu laude". În fine, îmi dau seama imediat că telefonul nu mai e pentru că faza dură e că simţeam eu ceva suspect, dar eram atât de prinsă în discuţia de la celălalt telefon, de serviciu, încât mi-am zis că poate "furtul live" e doar în imaginaţia mea, sau poate că eu încă dorm şi totul nu este decât un vis lucid.

Whatever, am coborât, am verificat dacă e vis sau realitate... naşpa, nu era nici un vis, ba chiar coşmar. A V-a oară când pierdeam numerele din telefonul personal! Singurul lucru de care îmi părea rău: oamenii memoraţi în aparatul ăla atât de vechi, că nici pe Google nu-l mai găseşti. Eram sigură însă, că o să-l recuperez. Wrong. Din nou soarta îmi demonstrează că bla bla bla... :

- Bună ziua.

- Ă?! (voce de manelist ţigan, de-ăla cu patru clase şi şcoala de şoferi de la Piteşti)

- Sunt fata căruia tocmai i-aţi ciordit telefonul.

- Ăăă... Aşa şi?! (vocea lui Romeo Fantastik, cunoscut pentru "Palalilaaa", imitat de tipul de la "Mondenii")

- Păi, stimabile domn, aş vrea, dacă se poate, să îmi înapoiaţi telefonul.

- Nu mai pupi tu nici un telefon... (ar fi încheiat cu "făh!", dacă nu o tăiam scurt)

- Ştiţi, telefonul la care vorbiţi acum este un jaf, e zgâriat, scăpat pe asfalt de 'nşpe mii de ori, nu mai găsiţi modelul nici pe Google, nu are touch-screen, nu are 3G, nu are Bluetooth, absolut nimic. Mai mult de 50 de RON nu luaţi pe el.

- Ba da... ("Palalilaaa")

- Bine, dar mai mult de 100 de RON sigur, sigur NU! Deci ne întâlnim, îmi vindeţi telefonul şi s-a rezolvat. Scăpaţi şi dumneavoastră de-o grijă, vă atingeţi scopul, eu îmi recuperez telefonul şi gata.

- Ba nu... ("Făăăh!")

- Ba da, ne întâlnim şi îmi daţi telefonul, vă dau banii şi nimeni nu mai deranjează pe nimeni.

- Nu... (Gen "Eu Tarzan")

- Atunci vă rog să îmi trimiteţi un e-mail cu numerele de telefon, sau vă sun eu de pe un alt număr şi îmi dictaţi contactele din agendă! (Deja disperată...)

- Câte ai?

- Nu multe! (O rază de speranţă) Vreo 1000 şi ceva...

- Aaaaa, nu! ("Palalilaaa, eşti nebună, făh!?"). Prea multe, hai pa! (Gen "Dacă număr pân' la 10, mi se dă restart")

- Nu, nu, nu, staţi! Măcar câteva dintre ele!

- Nu! (Gata, făh!)

- Domnule, ştiţi că e penibil, nu? Eu negociez propriul meu telefon cu cel care mi l-a furat?

- Aşa şi? (Făh, dacă eşti toantă?)

- Păi, pot să mă duc la Poliţie şi credeţi-mă că vă găsesc, oriunde aţi fi, şi vă promit că vă calc în picioare, cu tot cu telefon! (Nu ştiu de ce, deşi eram nervoasă şi îi promiteam bătaie, continuam să îi vorbesc cu "dumneavoastră")

- Du-te unde vrei (Gen "Şi-n p**** mă-tii"), că nu mai pupi nici telefon, nici numere! Hai pa!

Şi asta a fost. Numărul mi l-am păstrat, o să-mi iau alt telefon, sper să găsesc unul şi mai jaf (aviz amatorilor: caut telefon, ultimă generaţie de jafuri) şi mă consolează ideea că, dacă aş vrea, l-aş găsi pe stimabilul cimpanzeu monosilabic, dar mi-e teamă că m-aş ţine de promisiune :P

Aşa că... show must go on!

Menţionez că telefonul îl primisem cadou de la Mădălina, la 22 de ani, cu menţiunea: "Sper că eşti destul de matură ca pe ăsta să nu-l mai buşeşti sau să-l îneci în vodkă!". Mădă, de data asta nu mai poţi să zici: "Pavel, m-ai dezamăgit!". N-ai adăugat, în urare, lângă "matură", şi cuvântul "atentă" :))

Pentru fanii Realitatea şi Antena

2011-03-12T09:19:00.007+02:00

Da, aveţi dreptate, cutremurul din Japonia a fost provocat de PD-L (coordonatori fiind, desigur Boc şi Udrea), la comanda lui Băsescu, pentru a distrage atenţia populaţiei de la moţiunea de cenzură şi de la situaţia dezastruoasă în care se află românii înfometaţi şi umiliţi (nicidecum leneşi şi cârcotaşi), în comparaţie cu situaţia în care japonezii au fost şi ei zguduiţi puţini. Ia, mai dă-i încolo, că ei nu sunt umiliţi cum suntem noi, da?

Cât despre amatorii de senzaţional ieftin şi "panicăăă gen", adică fanii Realitatea, Antena + ProTV, ia citiţi articolul de-aici: http://www.descopera.ro/natura/4173810-cele-mai-cumplite-dezastre-naturale . Mamăăă, de câte ori a venit apocalipsa, nu? Uaaaaau! Şi suntem convinşi că seismul a fost provocat de "Super moon". A, nu ştiţi ce e super moon? Citiţi aici: http://www.dezvaluiri.ro/exclusiv/475895-super-luna-intoxicare-mediatica-si-senzationalism-ieftin.html .

PS: Tata ne-a interzis să mai ţinem televizoarele pe canalele teve unde se vorbeşte de cutremure şi alerte nucleare (asta da, ar putea fi o problemă). Îi este mega-frică de cutremure şi la el chiar au efect bălăriile rumegate de orătăniile din spatele pupitrelor tv, care mănâncă despre cum urmează un super-cutremur în România, din nu ştiu ce calcule ale fosilei Mărmureanu. A, da, şi desigur, apocalipsa a început ieri. Ce cool, apocalipsa live!

După o ţuică braziliană şi o vodkă...

2011-03-10T21:21:00.001+02:00

Eu cu Alexandra Călin, în Rock Arolla. Eu beau ţuică braziliană, ea vodkă.

Alex: Eu vreau să fiu catolică.
Eu: Şi eu...
Alex (super entuziasmată): Pe buneee?
Eu: Mdeah... de mult.
Alex: De ce?
Eu: Că mă reprezintă Biserica Catolică şi că nu mă reprezintă Biserica Ortodoxă deloc.
Alex: Nici pe mine. Mă reprezintă orice altceva în afară de Biserica Ortodoxă. Catolicismul, budismul...
Eu: Hai să nu exagerăm...
Alex: Bine, bine fără budism. Deci vreau la catolicism.
Eu: Şi eu...
Alex: Bun. Deci cum se face? Cum ne facem cetăţeni catolici?

Am terminat băuturile. Cerem altele. Vom reveni!

Un parlamentar musulman propune ca simbolul creştinismului să fie sărbătoare legală

2011-03-09T09:59:00.004+02:00

Este absolut wow! Mi se pare foarte tare. Deputatul musulman Amet Aledin, reprezentantul minorităţii tătare în Parlamentul României, a propus ca ziua de 30 noiembrie, atunci când sărbătorim Sfântul Andrei, să devină sărbătoare legală. Adică, printre altele, să avem liber. Nu acesta este motivul pentru care mi se pare wow, ci faptul că argumentul acestuia a fost că ziua are o importanţă deosebită pentru români, pentru că Sfântul Andrei a fost cel care a răspândit creştinismul în teritoriul românesc. Deci un musulman militează pentru ca simbolul creştinismului să devină sărbătoare legală. Aşa da, un exemplu extraordinar de toleranţă, înţelegere şi respect, faţă de diversitatea cultural-religioasă. Felicitări, domnule deputat!

Nu sunt femeie, deci fără urări!

2011-03-08T10:06:00.002+02:00

Bun, să vă explic. Nu sunt nici mamă (din câte ştiu), nici nu mă simt femeie. Sună foarte casnic pentru mine. Asta cu "Ai trecut de 18 ani, deci eşti femeie" (nu, sunt doar majoră dacă trec de 18), sau "De când ai menstruaţie eşti femeie" (să mori tu, femeie la 14 ani?!), sau "Dacă nu eşti femeie, atunci ce eşti?" (ceva de genu', ori femeie, ori bărbat) sunt bullshituri. Şi oricum, decât femeie în sensul în care îl percep eu, mai bine bărbat, sincer.

Eu sunt domnişoară, sau fată, sau orice altceva, dar nu femeie. Femeie e mama, care e măritată de 25 de ani, are doi copii şi ţine două case, femeie e tipa trecută de 30 de ani, femei, în general, sunt tipele măritate, sau cu copii, sau măcar logodite, sau măritate şi care au copii. Sau casnice de-alea agăţate de un fraier care munceşte ca spartu' ca să îi aducă bani acasă. Pentru mine, femeie înseamnă ori ce am zis mai sus, ori o tipă foarte cicălitoare, cu shoppingu' în sânge, posesivă şi de obicei mediocră. Eu nu sunt nici genu' ăsta, nici măritată (din câte ştiu), nici logodită (tot din câte ştiu) şi nici copii n-am. Dacă prietenul meu era lângă mine, mai ziceam, că na, el e bărbatul şi cineva tre' să fie femeia în cazul asta. Aş fi făcut eforturi şi aş fi acceptat ideea de "a fi femeie în relatie", dar el e la mama dracu', la 2000 şi ceva de kilometri şi sunt singură. Deci despre ce femeie vorbim?

Aşa că nu îmi mai trimiteţi mesaje şi nici nu mă mai sunaţi să-mi spuneţi "La mulţi ani, de Ziua Femeii", că nu mă simt... şi vă mulţumesc, doar din politeţe. Şi când eu fac un lucru doar din politeţe, e cam nasol. Dacă s-ar inventa Ziua Femeii Independente, sau Ziua Femeii Sărită de pe Fix, sau orice altă zi a femeii, care să mă reprezinte, ar fi fost o chestie. Aş sărbători şi eu. Deci, în concluzie, nu mă duc la nici o cârciumă cu gagicile, să sărbătoresc nimic, nu mă simt mai feminină azi, nu aştept urări şi nici alte chestii de genu'.

În schimb, pentru cei interesaţi, primesc flori şi cadouri (Nu parfumuri, nu bijuterii, nu haine, nu chestii scumpe şi "dă firmă". Vă dau cu ele în cap!), că doar na, e primăvară şi mărţişorul durează toată luna martie, în viziunea mea.

Deci pentru "La mulţi ani"-uri şi alte chestii de Ziua Femeii, ne-auzim peste vreo 10 ani. Şi sigur, cele mai călduroase urări şi din partea mea, pentru toate tipele care se simt femei!

Praga-Bucureşti: Cum am rămas fără ţuica lu' tata, am agăţat un terorist libanez şi o nemţoaică fumată m-a făcut unguroaică

2011-03-05T09:31:00.006+02:00

Fusese o zi extrem de enervantă, tristă, chinuitoare + toate "atributele" care exprimă chestii naşpa. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca această zi să continuie în acelaşi registru şi după ce am ajuns în Praga. Şi ghiciţi ce? A continuat, desigur! Şi ca să-mi descarc nervii, imediat cum îi acumulam am scris postul ăsta în avion. Peisajul era ăsta:

Sunt în avionul spre Bucureşti. Am plecat de vreo 15 minute. Aveam poarta B1, am mers spre ea, când... poarta B1 era prima, imediat pe dreapta, o cămăruţă izolată de restul porţilor (parcă asemenea cămăruţelor pentru fumători, din baruri), ceva de genul: în aeroport avem români şi călători. Din când în când mai arunc câte-o privire pe geam, când se înclină avionul mult pe una dintre părţi, pierde altitudine sau are turbulenţe. Ador chestiile astea. În fine... m-am plimbat şi prin magazine, am început să mă simt ca la mine acasă, prin aeroporturi. Am cumpărat tutun, o cutie de bomboane şi o sticlă de vodkă sau pălincă, ce-o fi, de prune, pentru tata.

Parcă aveam o presimţire când am întrebat-o pe vânzătoarea-cap-de-vită dacă am voie cu o sticlă de genul ăla în avion şi dacă e nevoie să mi-o ambaleze special pentru security. Se uită la mine, ca şi cum "Uite, ţăranca", mă simt ţărancă, îi mulţumesc şi plec. Când ajung la security, o namilă slinoasă căreia i se pupau ochii fix în mijlocul nasului ca o măciucă începe să îmi urle în cehă: "Bam bum gum vum pam num gum bum bum". Eu, panicată maxim: Aaa? Mă întrebase dacă am alcool. Ooo, of course, i am from Romania, cum aş putea să mă duc fără pălincă de prune acasă? Mi-o ia şi mi-o trânteşte în coş, după care mă întreabă: "Sau te duci să o ambalezi special?". Să o ceee? Krakatoa era mic vulcan pe lângă mine. Ca şi cum ziua mea nu era deja făcută bucăţi. Încerc să-i explic faptul că vita nemulsă şi oligofrenă din mijlocul magazinului mi-a zis că e ok atunci când am întrebat dacă siiigur e ok, fără ambalaj, fără nimic. Ăsta se încruntă la mine şi primesc aceeaşi privire de "Uite, ţăranca". Îl întreb cât e ceasul, îmi spune şi îmi vine să îl tranşez şi să îl plimb prin scanner, în tăviţă, bucată cu bucată. Mă simţeam de parcă deja ajunsesem în România. Hiulihului meu până aici i-a fost. Mai aveam un sfert de oră să ambalez ţuica. Mai bine de un kilometru, dacă nu chiar doi, îmbârligaţi rău de tot, cu tot cu stat la coadă, comunicat cu vita, trecut pe la security din nou, în 15 minute? Plus că nici nu mai ţineam minte magazinul. Toate arată la fel. No fucking way...

Mi-am luat alea, am trântit tot ce puteam să trântesc şi-am aşteptat. În 5 minute a început îmbarcarea, deci urangutanul gingaş de la security mă minţise, sau a zis la mişto cât e ceasul, rupându-i-se că o tipă pierde avionul, în disperarea ei de a-i duce lu' taică-su' pălincă din Praga. În cămăruţă mă simţeam ca în România. Adică era evident că avionul ăla nu poate să ducă decât în România, Basarabia, Bulgaria, Ucraina etc. Nişte femei cu blugi prespălaţi şi părul scurt, permanent, dar jmechere gen cu ochelari fumurii pe jumate de moacă îşi lăsau copilaşii să meargă de-a buşilea în aeroport! Deci jur că mi-a picat faţa de-un metru. Cât eram eu de plânsă şi suspinândă, şi de-abia mă abţineam să nu-mi dea lacrimile din nou, brusc, când am văzut ce fac astea, mi-a picat faţa. Toţi oamenii se uitau la noi, prin geam, în drumul lor spre alte porţi (toţi treceau pe lângă noi, era ca şi cum ne puseseră în vitrină, la intrare). Unii comentau, alţii se încruntau, alţii stăteau pentru câteva secunde să se holbeze, iar pupezele cu plozii se hlizeau: "Da, mami, da? Uite, nenea... " şi începeau să bată în geam, să atragă atenţia plodului (care spălase aeroportul cu limba şi mânuţele, care tot în gură aveau să ajungă câteva secunde mai târziu), spre cel care se uita şocat şi stupefiat de pe partea cealaltă. Şi proasta continuă: Da, mami, nenea...

În momentul respectiv am înţeles perfect faza de cu vreo 40 de minute înainte, din baie: am intrat şi după mine o nemţoaică. Îi zâmbesc şi o rog să intre ea, că na, baba babă, eu încă în putere. Şi oricum, luasem ţuică, deci nu mai îmi păsa decât să ajung cu ea acasă. Baba şocată mă întreabă dacă o las să intre. N-aveam chef de vorbă, drept pentru care îi deschid uşa elegant, îi zâmbesc cum le zâmbeam celor din aeroport, doar-doar să nu se ia de serveţelul meu de buletin, şi o poftesc înăuntru, confirmându-i că da, o las să intre înaintea mea. Baba era şocată şi extaziată, îmi mulţumeşte şi intră. Aştept, iese, şi fumată sau beată fiind (sau Doamne fereşte!, în stare naturală), mă întreabă unde călătoresc, că am coborât din acelaşi avion, în Praga. Hmm, interesant, babă babă, da' girofarurile sunt mai în priză decât ale mele. Îi spun că merg la Bucureşti. Mă întreabă dacă sunt unguroaică. Bun, încep să o înjur maxim. După ce că o las la baie, îi deschid uşa, îi zâmbesc, intră, îşi face treaba (mare, după miesmele din urma ei...) şi după ce iese, continuă cu dâra de căcat atingând apogeul: eu unguroaică?! Şi eterna fază de doi lei: Bucureşti e un fel de eufemism sau un sinonim peiorativ pentru Budapesta, ori Budapest se pronunţă de fapt Bucureşti. O lămuresc în legătură cu capitala ţării mele şi dând să iasă mi-o trânteşte foarte politicos de altfel: "Nu am crezut că românii sunt atât de educaţi, de amabili şi respectuoşi. How nice!" Atunci am continuat să o înjur, dar după faza cu plozii şi muierile, i-am dat dreptate.

Am agăţat şi-un libanez fără să vreau. După faza cu baba, am încercat disperată să o sun pe mama. Şi habar n-aveam să folosesc telefonul cu fise. Nu tu engleză, nu tu franceză, nu tu italiană, spaniolă, portugheză, nimic! Germană şi cehă. Cool. Sorry, sorry, poţi să mă ajuţi să dau un telefon? Tipul se opreşte, începe să facă vrăji cu butoanele, mă întreabă codul ţării, apoi iar face o magie şi îmi spune să formez. Zâmbeşte şi stă lângă mine până termin, deşi îi mulţumisem foarte amabil şi îi făcusem semn că e ok. Termin convorbirea şi îmi spune că dacă n-ar fi recunosc limba română şi prefixul ţării, ar fi jurat că sunt libaneză. În Danemarca mi s-a zis că arăt a bulgăroaică, a grecoaică, apoi, în România mi s-a zis că arăt a italiancă, armeancă (aviz amatorilor: armenii nu sunt armani), dar libaneză?!

Whatever... Am stat la taclale cu el, că na, nu puteam să fiu nesimţită şi să îi întorc fundul după ce mă salvase şi o salvase mai ales pe mama de la 22 cu 15 tensiunea. Am vorbit despre Liban şi tradiţii din ţara lor, despre legăturile dintre România şi Liban etc, era foarte surprins că ştiu atâtea despre ţara lui. Când am presimţit că urma să facem schimb de numere, de adrese de e-mail şi alte chestii, mă uit şocată spre ceas: "Ooooooh my Gooood, my plaaane!" Sanchi, mai aveam vreo 40 de minute. I-am mulţumit frumos, i-am zâmbit, i-am zis că m-a salvat şi am rupt-o la fugă. Mi-a strigat un "Hey, nice to meet yooou!", gen: "Am mulţi prieteni la Medicină în România, deci am putea să ţinem legătura!". Mă întorc rapid, îi flutur o mână haotic şi îmi văd de alergat. După colţ am domolit pasul şi-am început să cutreier magazinele în tihnă...

Mai am puţin şi-ajung. Mă omoară drumul Bucureşti-Constanţa.

PS: Turbulenţe atât de nasoale încât lumea nu numai că s-a panicat, dar laptopul şi cafeaua de pe măsuţa mea au cam luat-o la dans pe paşi de samba.

Şi fără bagaj, şi în România

2011-03-01T22:30:00.002+02:00

Eram vreo sută de persoane, noi, ăia care am coborât din avionul Praga-Bucureşti. Dumnezeu a vrut să se facă dispărut un singur bagaj. Ghiciţi pe-al cui l-a făcut abracadabra? Looogic, pe-al persoanei care a avut cea mai de rahat zi.

Cum am coborât din avion, un feeling ciudat m-a împins cu paşi repezi, ba chiar alergând, să-mi recuperez bagajul. Am trecut de o poartă fără să mă legitimez (deşi nu mai plecam nicăieri) şi ăla mă ia la mişto: "Auziţi, donşoară, e mai important bagajul decât controlul actelor?" Logic, doar ştiu cine sunt şi cu acte, şi fără acte. Şi îi răspund: "Dacă pierd bagajul vă garantez că va fi mai important decât actele dumneavoastră". Şi l-am pierdut, şi îmi venea să mă întorc, să-l strâng de gât pe umflat.

În fine, în timp ce completam plângeri, cereri, hârtii, aveam impresia că de undeva o să apară Buzdugan, sau mai ştiu eu ce farseur să-mi urle: "Hahaha, ţeapă! A fost o farsă! Nu ţi-ai pierdut bagajul şi nici nu eşti în România!" etc. Dar nu, era cât de poate de real.

Mi-au promis că în cel mult... trei săptămâni îmi voi recupera bagajul. Acum să recapitulăm ce aveam în el? În primul rând cadourile... în al doilea rând hainele, cizmele, încărcătorul de la laptop, cosmetice şi chestii pe care le foloseşti înainte, în timpul şi după duş, perii de păr, parfumurile, haine de casă, absolut tot ce era mai important. Şi încă nu mi le amintesc pe toate, pentru că încă n-am avut nevoie de toate. Yeap, trei săptămâni.

Am scris mai multe păţanii în aeroport şi în avion, dar sunt pe laptop, că n-aveam net. Şi laptopul e închis. Şi încărcătorul e desigur în bagaj, probabil încă în Praga. Aşa că mai aşteptaţi.

În microbuz, mă bântuiau chestiile cu şi despre Danemarca. În spatele meu, un tip se bagă în seamă cu un cuplu. Le-a deschis laptopul şi le-a propus să se uite la "Despicable me", un film pe care eu l-am văzut cu o seară înainte să plec în Danemarca. Apoi... a început să vorbească, timp de 3 ore jumate, cât a durat călătoria, despre cum e viaţa în Danemarca. Aveam impresia că sunt într-un film prost în care personajele repetă şi imită replicile dintr-un film bun.

Deja-vu a fost senzaţia care a predominat întreaga zi.

Mă întorc acasă. Vorba vine...

2011-02-28T14:55:00.004+02:00

Gata, mâine dimineaţă, la 04:00, mă duc spre Hamburg. Plec şi se vede asta pe feţele prietenilor mei care azi au fost suspect de entuziaşti, fără motiv, vorbăreţi, veseli, cu chef de vorbă şi deloc posomorâţi şi sictiriţi ca zilele trecute. Atitudinea şi expresiile de pe feţele lor semănau extrem de mult cu ale prietenelor mele din România (wow, deja am "prietene din România" şi "prietene din...") la ultimele întâlniri dinainte de plecare. Suspect... Dacă aş fi paranoică, m-aş gândi că s-au bucurat/se bucură că plec. Dar nu cred. Deşi, hmm...

Ieri am făcut primele şi ultimele poze, prin oraş, pe lângă oraş, în pădure. De fapt, cred că alaltăieri, că faza cu pădurea a fost a doua zi după ultima postare pe blog, care a fost răs-alaltăieri. În fine, ideea e că dacă stai mai mult de 3-5 zile aici, intri într-un ritm de doi lei, în care ziua se confundă cu noaptea, poate şi pentru că se termină foarte repede, ziua începe la 4-5 dimineaţa, se termină la 9-10:00, mai începe o dată pe la 16-17:00 şi se mai termină o dată la 20-21:00. Da, aici ziua şi noaptea încep şi se termină de două ori pe zi. Şi când zic "se termină" mă refer la faptul că oamenii DORM!

Personal aş turba să am atât timp liber în care să nu am ce să fac. Chiar dacă e wow, Danemarca, nu e, de fapt, nimic wow şi timpul meu liber ar putea fi investit în filme, somn, citit, facebook şi cam atât. Nici măcar plimbări n-aş avea unde, pentru că oraşul se termină imediat după colţ. Deci nu, nu m-aş muta aici nici dacă m-ar ameninţa machedonii că mă dezmoştenesc irevocabil.

Două chestii de reţinut (sunt mai multe, dar sunt atât de tristă şi sictirită încât n-am chef de scris şi cred că se vede din cât de fără vlagă e postarea asta): "Uite, asta e statuia cu care danezii din Sonderborg se mândresc. Nu reprezintă nimic... tocmai de-aia îi reprezintă pe danezi".
"Când n-o să înţelegi logica într-o chestie, sau o acţiune, înseamnă că aceasta aparţine unui danez".

Acum o săptămână pe vremea asta coboram în aeroportul din Praga şi eram disperată să mă văd o dată în avionul spre Hamburg. Peste 12 ore plec şi în 24 de ore sunt aproape de Constanţa. Nici nu-mi dau seama cum a trecut săptămâna asta şi mă simt ca şi cum parcă ieri mă minunam de casele ăstora de pe-aici şi ajungeam în apartamentul unde aveam să stau. Apropos, drumul de la intrarea în bloc, până la apartament este atât de complicat încât nici acum nu ştiu să ajung! Dacă mă duc să iau ţigări, mă descurc prin oraş, dar cineva trebuie să coboare la scară, să mă ducă până la apartament. Sau... apropos, să se ducă să ia ţigări şi să îl ghidez eu de la geam :)) În încheiere, ţin să vă amintesc faptul că urăsc despărţirile şi faptul că plec. Dar na... în stilul ăsta funcţionez: Când îmi găsesc echilibrul, tre' s-o tai. So, următoarea postare, din România. Mă întorc acasă. Mă rog, vorba vine... Acasă nu e neapărat locul pe care ai acte.

PS: Apropos de starea de "hiuli" din ţara asta, tocmai mi s-a spus: "Bă, nu te mai încrunta aşa! Încă eşti în Danemarca".

Pavel şi danezii, în club

2011-02-25T21:28:00.005+02:00

O, daaaaaaaaaaaa! După club am dormit 13 ore şi sunt mai odihnită decât pe 21 octombrie 1988.

Aseară am fost într-un clubuleţ numit Tutten. Mi-am făcut o mie de griji în ce priveşte vestimentaţia, că deh, eu nu bântui prin cluburi şi, deci, habar n-am cum să mă îmbrac. Mai ales că rochiţele mele, oricât de drăgălaşe şi cu bun gust ar fi, nu sunt potrivite pentru club. Tocmai pentru că sunt drăgălaşe şi cu bun gust. Până la urmă, am ales eu una, am ajuns acolo... când... stupoare: după hainele pe care le purtau gagicile, am avut impresia că toate trebuiau, de fapt, să ajungă la piaţă, sau să arunce gunoiul, ori să dea o fugă până la un prieten acasă şi au ajuns acolo din greşeală. Blugi, bluze lălâi, adidaşi sau pantofi fără toc, bătrâneşti chiar, haine şterse, ori închise la culoare, nimic sclipicios, nimic strălucitor, nici o paietă, nici un toc, nici o fustă sub fund, nici un păr aranjat, nici un machiaj "de club", absolut nimiiiiiiic! Că le vedeai pe stradă, sau în club, nu remarcai nici o diferenţă.

După aceea au început să danseze. Încercam să fiu atentă la orice altceva, ca să nu izbucnesc într-un râs isteric. N-aveau nici o treabă cu dansul. Mi-am amintit de banchetul din clasa a 8-a: dansau exact ca profii mei de-atunci, care rămăseseră cu ritmurile din anii 60-70, de când sărbătoreau ei banchetul. Cu toate astea, dansau şi râdeau, şi îi durea fix în cot de ce crede altcineva. Nu veniseră acolo ca să fie văzuţi de nu-ştiu-cine, ca să facă nu-ştiu-ce impresie, ca să îşi expună ţoalele de firmă şi ifosele, şi nici maşinile cu care veniseră (oricum veniseră cu bicicletele). Toată lumea se distra, toată lumea vorbea cu toată lumea. Inclusiv cu mine. +100 points.

Am ieşit pe hol să fumez (nu, nu se fumează nici măcar în clubuleţul ăla, care oricum era ceva improvizat, mai "de-al casei"). De-abia am apucat să-mi aprind ţigara, că un negru mititel mă întreabă dacă mă distrez. I-am zis că răspunsul este pe faţa mea şi a început să râdă. Alţi doi tipi, când au văzut că am dat curs unei discuţii, se alătură conversaţiei. Râdeam, era fun, până când le-am răspuns la întrebarea "De unde eşti"? S-au schimbat la faţă, brusc discuţia a devenit serioasă şi parcă le stătea pe limbă să mă întrebe ceva. Am intuit şi le-am luat-o înainte: "Şi nu, nu sunt ţigancă". S-au înseninat la faţă, la fel de brusc pe cât se încruntaseră, au început să râdă şi am picat în mijlocul unui luuung interogatoriu despre ţigani. Nu le-a venit să creadă când le-am spus că ţiganii sunt o minoritate, nu o majoritate şi că suntem popoare diferite. Apoi le-am răspuns la fiecare curiozitate despre ţara mea, nivelul de trai şi despre, desigur, ţigani. Cred că mă compătimeau, ceea ce mă irita maxim.

După o vreme am ieşit la altă ţigară. Un alt tip, cu faţă de chinezoi, care o dată a zis că e din Franţa, iar apoi a zis că, de fapt, e din Afganistan, dar foarte amabil şi de treabă, intră în vorbă cu mine şi după câteva minute, după ce află cu sunt româncă, mi-a zis: "Ciudat... imediat îmi dau seama când vorbesc cu un român, pentru că aveţi toţi aceeaşi faţă. Aveţi o chestie la fel pe faţă, nu ştiu cum să explic". Un căcat împrăştiat sau ce? Şi adaugă: "Dar tu nu arăţi a româncă". I-am mulţumit, fiind sigură că e un compliment şi l-am trimis la origini, în gând. Îl asigur că sunt româncă şi mă retrag elegant în club, storcându-mi creierii: Ce căcat avem noi, toţi românii, la fel, pe faţă?

A treia ţigară avea să fie şi ultima. Deja mă obişnuisem să fiu agăţată. Am uitat să precizez că danezele sunt urâte cu spume. Şi danezii şi mai urâţi, cu şi mai multe spume, deci nici o şansă să îmi fugă ochii după cineva. DJ-ul, în schimb, era foarte frumuşel, doar că nu era danez. Aşa că mi-au curs balele şi m-am holbat la el toată noaptea, şi m-aş fi băgat cu el în seamă dacă nu făceau coadă gagicile să-l pupe. Deci, cum spuneam, la ultima ţigară: Un tip blond-alb, spălăcit, atât de spălăcit încât l-ai vedea şi dacă ar fi beznă în cameră, beat mort mă întreabă dacă vreau să ieşim până afară, să luăm o gură de aer curat. Era atât de beat încât mă temeam să nu-mi arate ce-a mâncat, direct pe rochiţa mea. Apoi mi-a zis că sigur sunt din Bulgaria sau Grecia. "Wrong. I am from Romania". Beleşte ochii maaari, atât cât putea, desigur, şi mă întreabă: "Romania? In Europe?". Îi răspund: În mă-ta! "Mata? What is mata?". Am trecut peste şi am continuat discuţia terorizată şi de damf, şi de ideea că aş putea să plec acasă cu mâncare daneză regurgitată pe haine. În sfârşit îmi ies prietenii din club, mă car şi le spun despre tipul beat cu care am vorbit şi pe care îl văzuseră şi ei. Mi-au replicat: "A, nu, ăla încă e ok. Nu asta înseamnă să fii beat, la danezi".

Şi ca un detaliu înainte de încheiere, pe baia fetelor scrie, înăuntru: "Ieşi de-aici şi du-te în cealaltă cabină. Cineva te aşteaptă". De curiozitate, ca o gâscă veritabilă ce sunt, am ieşit şi m-am dus la băieţi (aia era cealaltă cameră) unde scria: "Folosiţi prezervative". Atunci am înţeles de ce, înainte să intru în club, prietenii mei m-au oprit o clipă, atenţionându-mă: "A, şi să nu te panichezi sau să reacţionezi ciudat dacă vine un tip şi te întreabă Do you wanna fuck with me?".

A doua, a treia... fără număr în Danemarca

2011-02-24T18:35:00.002+02:00

Ieri a fost a doua zi. Am fost la un restaurant mexican, "Viva", din... Germania (Flensburg). Vă puteţi închipui un mexican zarzavagiu, mititel şi negru, cu o pălărioaie imensă peste ochi într-un oraş ordonat şi serios din Germania? Nici eu, tocmai de-aia nici n-am văzut. Deeeci, restaurantul ăla n-avea nici o treabă cu Mexic, sau atmosfera mexicană. Trecând peste asta, a fost foarte mişto, datorită oamenilor cu care eram. În afară de faptul că a trebuit să ies, ca să fumez, totul a fost foarte tare.

Tot ieri am văzut şi orăşelul ăsta în care stau de vreo 3 zile, Sonderborg. Am ajuns la concluzia că "danez fericit" e pleonasm. Toţi oamenii au un zâmbet tâmp pe faţă şi se panichează când îmi văd privirea-mi încruntată sau pur şi simplu neutră. Ceva gen "Tu de ce nu zâmbeşti?". Am fost într-un market şi din nu ştiu ce motive s-a stricat casa de marcat. După 2 minute de aşteptat, casieriţa s-a înroşit şi mai avea puţin şi plângea. Mi-era super milă de ea. La fel cum i-ar fi ei milă de mine dacă i-aş povesti cum e în România, cu atitudinea femeilor isterice şi zeflemitoare de la casele de marcat...

Azi, a treia zi, n-am făcut decât să mă odihnesc, să beau cocktailuri, vin, să stau în pat, să mă joc UFC (boooox), curse cu maşini, să mă uit la filme şi să conversez. Adică să mă relaxez de când m-am trezit până mâine dimineaţă când mă întorc din clubul Tutten, unde o să plec pe la 21:00-22:00. Cică starea asta de relaxare maximă, gen "faci ce vrei, cât, cum vrei, doar să te relaxezi" se numeşte, în daneză, Hyggelig (se pronunţă hiulig sau hiulih, ceva de genu'...). În engleză se traduce "nice", iar în română se traduce probabil "pierde-vară".

Cred că vroiam să mai spun câte ceva, dar am uitat, momentan. Normal sunt youuu-hiuliiiih gen :)

În Danemarca, de-o zi

2011-02-22T19:01:00.004+02:00

Cu avionul a fost genial. A avut turbulenţe multe şi nasoale, a pierdut din altitudine, am stat pe aripă în ambele avioane, dar toate chestiile astea mi-au plăcut la nebunie pentru că nu a fost plictisitor şi era amuzant să vezi toate naţiile din lume strânse într-o ruginătură de coşmelie numită avion cum se panichează şi se roagă tuturor dumnezeilor posibili. Nu mi-a fost teamă nici o secundă, ştiam oricum că nu e vremea să dau colţul. Nu am rău de avion câtuşi de puţin şi ador decolările şi aterizările. Montagne-rousse, baby!

În aeroporturi m-am descurcat atât de bine, încât oricare dintre prietenii mei, pe care îi stresasem maxim că o să mă pierd şi că turbez de frică, ar fi zis: Bă, tu ne-ai fraierit că e prima oară când zbori cu avionul. Pe tine te-a născut mă-ta în aeroport! Deci eram şefă, deşi în sinea mea eram paralizată de necunoscut, nervi, frică şi emoţii, iar inima explodase, se lichefiase şi mi se scursese în călcâiele amorţite. Interiorul meu se demontase mai ceva decât o Dacie care din greşeală a prins 200 km la oră şi a înţepenit la viteza aia. A fost o super experienţă care mi-a demonstrat ceea ce n-aş fi crezut vreodată: în situaţii de criză mă mobilizez şi nu sunt dependentă de nimeni.

Când am ajuns în Hamburg şi am auzit "Pssst-pssssst" venind din spatele meu, m-am întors instantaneu pe călcâiele sfărâmate de un alt fel de emoţii, de data asta. Era persoana cu care trebuia să mă întâlnesc. Am cedat psihic, am început să tremur, mi s-au înmuiat picioarele şi m-am dus la baie instantaneu să mă spăl pe faţă, ca să îmi revin. Reacţie de toată jena (cei care cunosc povestea, ştiu de ce; cei care nu cunosc povestea, să mă creadă pe cuvânt). Într-un minut am fost ca nouă, după ce m-am privit în oglindă şi mi-am zis: Gata, ai ajuns! Ai făcut-o şi pe-asta. Ce-a fost mai greu a trecut. Şi mi-am lăsat acolo, în baia aia, toate emoţiile, peripeţiile (pentru că sigur, acestea nu lipsesc din nici un meniu a la Pavel, dar le povestim într-un episod următor), grijile, droburile de sare şi fricile pe care le cărasem în cârcă în cei 2000 de km, în două aeroporturi, în escală etc.

Apoi am ajuns în Sonderborg, un orăşel mic şi liniştit din Danemarca. Aici timpul parcă stă în loc. Mă simt foarte departe de tot ce înseamnă România, dar în acelaşi timp mă simt ca acasă. Mi-e dor rău de mama, prieteni şi amici, dar simt o gheară în spate şi un bolovan în piept când mă gândesc la întoarcere. Sunt deconectată total şi chiar dacă aş vrea nu pot să mă stresez. Mă gândesc la câte am de făcut la muncă, imediat după ce mă întorc, câte am de făcut pentru şcoală şi câte chestii de terminat, dar e pentru prima oară când nu intru în panică, când nu mă enervez, când nu îmi vine să bubui de nervi şi oboseală. Parcă toate chestiile astea nu ajung până la mine, nu mă ating în nici un fel, nu pot reacţiona în nici un fel. Acum fumez de relaxată ce sunt, nu ca să mă relaxez. Probabil asta înseamnă că mă bucur de vacanţă, linişte şi oamenii din jurul meu, care mă fac să mă simt extraordinar şi sunt atenţi să nu îmi lipsească nimic. Este cea mai plăcută şi frumoasă pauză de care am avut parte până acum. Şi e doar prima zi.

Cu bine,
Andreea, aşa cum n-aţi cunoscut-o până acum...

PS: ... şi pe care, din păcate, nu veţi avea ocazia să o cunoaşteţi în România :)

Pavel, tu dă erport!

2011-02-20T13:54:00.004+02:00

Nu mai suport Bucureştiul. Sunt de mai puţin de 48 de ore aici şi am înnebunit. Am ajuns sâmbătă, pe la 19:00. Primul lucru pe care l-am auzit a fost un claxon, apoi mai multe claxoane şi apoi "Niiiiiuuuuu... BUFF!!!" şi o ploaie de înjurături, urlete, ţipete, isterii. Un taximetrist şi un alt dobitoc făcuseră accident înaintea unei treceri de pietoni, deşi zona era semaforizată. Am ajuns, în fine, am coborât la Gara de Nord, mi-am aprins o ţigară în timp ce o aşteptam pe Ioana să mă recupereze şi a început să picure. Exact ce-mi lipsea. Toată lumea se uita suspect la mine, ca şi cum "Altă provincială, alt bagaj, alt apartament închiriat în Bucureşti, altă maşină pe străzile noastre etc". Vine unul, mă întreabă dacă vreau un taxi, îi spun că nu, apoi mă întreabă dacă vreau o ţigară şi îi arăt ţigara din care tocmai fumam. Mă întreabă dacă am făcut majoratul, moment în care îi spun Ioanei la telefon: Cred că încearcă un bucureştean de-ăsta de-al tău să mă agaţe, că tocmai m-a întrebat câţi ani am. Şi s-a cărat înjurându-mă naşpa rău.

În fine, m-am plictisit până şi să scriu despre Bucureşti, n-aş rezista mai mult de 48 de ore aici. În 2-3 ore mă duc spre aeroport. Persoana care mă aşteaptă îmi povesteşte ce trebuie să fac şi cum. Mi se pare extra-mega-super complicat şi am impresia că nu o să mă descurc nici să intru şi să ies din aeroport. Mi se taie picioarele şi îmi fuge pământul de sub ele, numai când mă gândesc la aeroport şi la escală. Iată sfaturile:

1. biletele
2. întrebat agariciu de la birou unde scrie poarta si terminalu si tinut minte
3. pus biletu praga - hamburg intr-un loc sigur, in bagaju de mana
4. plimbat cu biletu bucuresti - praga in tot aeroportu pana i se face cuiva mila de tine si te indruma

Acum urmează întrebarea: Sunt în Bucureşti, deci... dacă nu i se face nimănui milă de mine?!
Sper să revin bine, sănătoasă, cu detalii, la 22:00 (ora în Ro), din Sonderborg - Danemarca.

1000 de euro, daca bem o cafea

2011-02-17T07:38:00.002+02:00

Dupa vreo juma' de ora, dupa ce aterizasem la masa cu niste amici de la scoala, un tip (pe care nu-l cunosteam, dar aflasem ca e amic cu cativa dintre amicii mei), ne-cocalar, ne-manelist si frumusel, scoate doua hartii de 500 euro si face slalom cu ei printre pahare, cesti si scrumiere, pana ajung sub nasul meu si el, intins peste masa, imi spune: Uite, astia sunt ai tai, doar sa iesi cu mine la o cafea. Mooooaaa, mi-a picat fatza + in gandul meu: Cocalar, manelist si bocciu mizerabil ce esti!

Nu stiam ce sa fac mai intai: Sa-i intorc mana la spate, sa i-o rup si dupa aia sa i-o bag in fund, sa ii ridic masa in cap, sau sa iau banii, sa-i infasor si sa-i indes in piept, ca atunci cand ne luam la revedere de la cineva care si-a incheiat bussinesurile printre pamanteni? Si am facut ochii mari, mi se cam stersese zambetu' de pe buze, l-am intrebat daca pot sa sun o prietena, el radea superior: Da, suna, normal...

Si-am sunat: Bai, uite, e un tip aici care da 1000 euro doar ca sa iasa si el la cafea cu o tipa. Vrei? Hai, nu fi fraiera, bei cafeaua si zici ca ai treaba. Da' iei banii inainte. El s-a inverzit si a inceput sa fluture mainile, cu banii, prin fatza mea, gen: Nu, nu e valabil pentru altcineva! M-am facut ca nu intelegeam care-i treaba si imi spune: Hei, platesc doar pentru tine, nu pentru orice fata, ca asa pot sa ies cu cine vreau. Si i-am raspuns... Aaaa, sorry, eu nu sunt adepta nici unei forme de prostitutie... Si el, neintelegand faza: Bai, doar bem o cafea, ce treaba are cu prostitutia? Si eu: Prostitutie morala? Imi prostituez principiile, constiinta, valorile.

Tipu' era din ce in ce mai incurcat, ceva de genu': Cum adica sa iti prostituezi principiile? Ce sunt principiile, mai intai de toate? Se gasesc la kilogram? Poate sa ia la bax, sa i se faca o reducere? Sunt dulci, amare, sau greu de carat dupa tine? De unde poate sa faca rost si el de niste principii de-astea... mai de incepator, asa? Si a continuat sa insiste cu cafeaua.

Gagicile de langa mine: Ia, fraiero, banii. Bai, sunt 1000 euro. Mie mi se facea si mai rau cand le auzeam... Si incercau sa ma convinga cu exemple: 1000 euro = un Tico/ doua mini-excursii in strainatate, pe la prietenii tai, 40 de cartoane de tigari, adica 400 de pachete de tigari, adica iti ajung tot anu' urmator (atunci m-am panicat, nu m-am entuziasmat, ca mi-am dat seama ca in fiecare an as putea sa imi cumpar un Tico, cu banii de tigari!), sau iti iei motocicleta, sau faci ce vrei cu banii aia! Si eu: Da, ok, dar pretul platit e prea mare. La care el: Nici un pret! Platesc eu si cafeaua!

Mda, ma cam iritasem deja, nu stiu daca din cauza prostiei, sau din cauza situatiei in sine, dar am schimbat tonu' vocii si privirea si i-am taiat-o scurt: Asculta, baiete, din pacate pentru tine nu sunt nici vedeta, nici anonima, asa ca incearca-ti norocu' cu fotomodelele care de-abia ce-au inceput o cariera in televiziune si au nevoie de un barbat cu "ceva puternic", in spatele lor, sau cu tzarancile care viseaza sa se mute la oras (viitoarele fotomodele cu o cariera in TV). Aaa, si cand o sa te lamuresti ce inseamna principii, o sa intelegi si atitudinea mea.

Tipu' era confuz maxim. Nu prea intelegea ce tot spun acolo si de ce nu iau banii? In final, i-am zis ca partea buna este ca o sa ajunga semi-vedeta, ca o sa apara pe blogul meu si ca multa lume, din diferite domenii, o sa ma intrebe cine e, cum il cheama etc. Parea incantat: Wow, o sa ma bage pe blogu' ei!

Daca recunoasteti personajul, va rog, nu ii explicati ce e ala un blog.

NU există ziua îndrăgostiţilor!

2011-02-14T08:30:00.006+02:00

14 februarie este una dintre cele mai penibile zile, din atât de multe motive, încât sigur o să uit să le înşir pe toate.

1. Azi NU ne iubim mai mult, deci nu văd rostul de a ne schelămbăi şi maimuţări în cafenele, pe străzi, în maşini, la filme, la el, la tine, ni-că-ieri, doar pentru că azi e Valentine's day!

2. Pun pariu că dacă îi întreb pe ţiganii care vând toate căcaturile cu fundiţe, în ambalaj de flori, "cu ocazia Valentine's day", habar n-au care este legenda legată de această zi, cine a fost Sfântul Valentin şi mai ales... din ce ţară am importat ca oile, ca mamelucii, căpcăunii cei mai căpcăuni, ca retarzii după lobotomie, ca cele mai de seamă panarame, această zi stupidă.

3. Pun pariu că nici pipiţele şi panaramele şefe care fac aluzii papagalului încă de la Crăciun să nu dea dracu' îndrăgostiţilor să uite de această extraordinară zi în care are ocazia să-i demonstreze cât de mult o iubeşte, habar n-au de unde vine, cum a apărut şi ce înseamnă această zi.

Deci pentru toţi cei care au de gând să mă întrebe ce-am făcut, ce-am primit, ce-am dăruit azi, anunţ următoarele:

1. Azi sunt mai irascibilă decât ieri şi mâine, so stay away dacă faceţi parte din categoria celor care azi se simt mai îndrăgotiţi. Prostia şi mimetismul mă scot din sărite, mai ales dacă le văd combinate la cineva. Şi azi le voi vedea şi la TV, şi lângă mine, şi peste tot unde voi întoarce capul (mai ales la sate, unde mă pregătesc să plec după ce dau publish)

2. NU accept flori, bomboane, căcăţişuri roşii şi lucioase, absolut nimic oferit azi, de la nimeni. Câţi îşi dau seama că singurii care se scot la faza asta sunt titirezii de pe la colţuri care vând ORICE pe care scrie Valentine's day? Absolut orice. La anu sigur o să vedem şi preşuri de întins în faţa uşii (asta chiar ar fi tare), borcane pentru murături, tigăi pentru omletă, absolut orice inscripţionat cu Valentine's day.

3. Dacă aş avea un iubit care ar veni ca bovina cu chestii de-astea, îmi dau cuvântul că le-aş pisa şi l-aş pune să le tragă pe nas până spune piua-piua (aviz amatorilor).

Concluzie: Valentine's day este ziua retarzilor care nu sunt în stare să îşi aleagă propria zi de îndrăgostiţi sau să cumpere o floare, o bomboană, o felicitare, sau orice altă chestie, şi să o ofere într-o zi oarecare. Deci vă mai urez "Happy Valentine's Day"? :)

Într-un beci înalt coboară, pasul meu de domnişoară...

2011-01-20T18:58:00.011+02:00

Toată lumea mă bozgorădea că merg prea repede şi că fac paşii prea mari. Azi, pasul meu maaare mi-a salvat viaţa. Am intrat în Friends. Pentru cei care ştiu localul, cum intri, pe stânga, e un beci. De obicei acoperit. De obicei. De reţinut că niciodată când merg nu mă uit în jos. Dar niciodată. Logic, nici acum nu mă uitam în jos. Colegul meu, Padre, în spatele meu. A fost printre puţinele dăţi în care îmi deschide uşa şi intru înaintea lui. Fixând mesele cu privirea aud nişte voci pe tonalităţi diferite, cu un uşor accent de disperare: "Hei, heei, heeei!". Şi în câmpul meu vizual apare o gaură. Era beciul. Deschis de data asta. Pasul meu laaarg, adică fix în mijlocul golului imens şi negru pe care începeam să mi-l asum, fusese deja făcut.

Nu am crezut niciodată că pot gândi atât de rapid. Dimpotrivă, mă blamam pentru conexiunile mele extrem de lente. Dar culmea, într-o fracţiune de secundă am procesat următoarele şi am fost interlocutoarea propriului meu dialog: "Beciul e deschis, eu am păşit fix în el. Ok, acum o să cad, trebuie să mă prind de podea ca să atenuez întâlnirea cu scările. E ok, o să mă prind la timp". Şi m-am prins. Am căzut în picioare, pe scări, apoi din cauza şocului am făcut un salt pe sol. Între 5-7 metri, lejer. Şi-am aterizat lângă un nene meşteşugar care repara ceva şi, în secunda doi, l-am asimilat cu motivul din cauza căruia beciul era deschis. Şi şoc: "Aoleu, domnişoară! (Gen: "Ce faceţi aici, nu e un loc potrivit pentru dumneavoastră!?") Sunteţi bine?". Dacă îmi spunea "doamnă" mă dezlănţuiam, jur! Adică suport, rabd, dar toate au o limită. Dar n-a zis, deci...

Eu, mândră, cu o privire şi o atitudine gen: "Chill, eram în trecere. Vroiam să văd dacă situaţia e sub control şi toată treaba merge ca la carte": "Da, normal, am aterizat în picioare, ca de obicei!". Apoi mă uit spre scări: Colegă-miu, Padre, cu nişte ochi mai mari decât credeam că îi poate avea vreodată, şi Alex, barmanul, înjurând de toţi sfinţii că s-a putut întâmpla aşa ceva. Gen: "Ai, să-mi bag, eram sigur că tre' să stea cineva aici, în faţă, ca să vadă lumea". Nu că n-ar fi fost semi-întuneric în tot barul şi chiar dacă aş fi privit în jos, distanţa scurtă dintre intrare şi beci nu mi-ar fi permis să procesez că urmează să pic în gol dacă fac următorul pas. Gen... trebuia să rămân statuie în uşă, imediat după ce intram. Wtf, cine se opreşte în uşă după ce intră într-un bar?! Whatever... .

Revenind. Am întins mâna elegant, spre mâna barmanului tremurândă, am urcat precum o veritabilă lady, i-am zâmbit colegului şi, din colţul gurii, pe blat, i-am spus lui Padre: "Hai să mergem". Padre s-a întors instantaneu, a deschis uşa, m-a poftit afară, am ieşit, a ieşit şi el, cu colţul ochiului i-am observat pe toţi din bar, cu ochii şi mâinile atârnate pe geamuri, am auzit ceva gen "Băi, stai... Andreeeeeaaa, come back!" - gen Titanic: "Jack, come back! Jaaack, come baaack! Jack, please, don't leave me!".

Normal că Jack a dispărut şi de această dată şi... cum am ieşit din câmpul lor vizual, cum am început să tremur mai rău decât am tremurat vreodată. Padre îmi explica faptul că nu s-a întâmplat nimic şi că totul a fost în imaginaţia mea, atitudine genială care m-a scos instantaneu din şoc şi, cum am coborât din maşină (ajunsesem deja în Vamă...), am început să-mi dau seama că cizmele mele sunt praf, rochia la fel etc. Am mers la baie, m-am făcut "gigea-măi, măi", am intrat în bar holbându-mă în podea (vedeam numai beciuri deschise în faţa mea), am comandat o cafea şi a început să mă doară tot corpul. În cădere, logic, m-am lovit de chestii răstignite sau aruncate prin beci. Cel mai rău îmi pare pentru că acum trebuie să-mi fac radiografii peste radiografii pentru că am vânătăi mari cât un handbalist care sare să atace la poartă, în locuri în care ar fi de preferat ca femeile să aibă orice altceva în afară de vânătăi.

Spun că pasul meu larg de domnişoară m-a salvat pentru că dacă păşeam mai "din scurt", talpa piciorului ajungea pe scări şi mă rostogoleam, aterizând pe partea din spate a gâtului. Adică, în cel mai bun caz, paralizam definitiv pentru tot restul vieţii. Şi altă chestie e că dacă păşeam cu dreptul se întâmpla acelaşi lucru pentru că în partea stângă era gol (în dreapta erau nişte chestii, butoaie, lăzi pe care dacă păşeam, la fel, mă răsturnam în cap). Deci norocul meu e că am păşit cu stângul, fix în golul golului. Da, ştiu, my life and my fortune are as weird as am i.

PS: Poate în paint am fost mai explicită. Have fun şi nu uitaţi: o gaură trage după ea şi alte găuri :))

4 ani de dezvaluiri

2011-01-19T19:01:00.003+02:00

Acum 4 ani, exact pe vremea asta, eram cu Padre şi Bebe, în Giardino. Padre mânca salată de ton, Bebe bea Ursus, eu la fel. Eram clasa a 12-a, o fetiţă-băiat îmbrăcată în haine de militar în permisie, foarte neîngrijită, unknown pe toate liniile, foarte departe de o notă mare la Bac şi... şi mai departe de admiteri pe la facultăţi. Eram just high and useless pentru ceilalţi. Eu pentru mine şi-atât. În 10 minute aveau să apară Copoţ, Cârlescu şi Nicărel. Cu Copoţ stau şi-acum, după 4 ani, la masă, cu Padre la fel, Paul Pârvu ("Măi, animalule!") a apărut şi el între timp, Cârlescu şi Nicărel s-au pierdut pe drum.

Ne amintim de "genialele" mele texte de pe-atunci despre statuile inutile din faţa Primăriei Constanţa, despre taximetriştii idioţi şi despre bisericile care nu taie chitanţă pe sumele pe care le cer. Între timp, am luat 9,73 la Bac (m-au terorizat sistemtic să mă pun cu burta pe carte), am intrat le trei facultăţi, fără taxă, am avut nşpe mii de procese pe care le-am câştigat, nu mă mai întreţin părinţii mei, sunt la masterat la fără taxă, voi publica un volum şiiiiiiiiii... plec pentru prima oară din ţară. Culmea, toate aceste lucruri s-au petrecut, direct sau indirect datorită lor.

Nu ştiu dacă schimbările au vreo legătură cu ei. Nu ştiu nici măcar dacă am făcut bine că am rămas în Constanţa la facultate şi masterat (primul motiv au fost ei şi ziarul... ), ştiu doar că am ţeluri, vreau să împac popoarele şi, mai ales, sunt high just because... chiar sunt! :)

Chiar la mult mai mulţi ani!

PS: Acum 4 ani, caseta redacţională nici nu exista. În urmă cu 3 ani şi câteva luni credeam că e un pseudonim. Acum două săptămâni l-am cunoscut. Era colegul meu. Aş vrea să fie orice altceva, doar coleg nu :) Pe această cale te anunţ că, ştiind că citeşti asta, orice s-ar întâmpla, ai să plăteşti 2000 de euro şi 100 RON pentru curăţenie!

Happy. Şi n-a durat decât 1:49 minute.

2011-01-11T05:21:00.009+02:00

Până ieri dimineaţă, dacă mă trezeam din somn din cauza unui telefon care sună, cel care suna se trezea a doua zi cu o coroană foarte cute de flori de plastic, din partea mea, cu mesajul: "Nu te voi uita niciodată. Dacă se mai întâmplă o dată o fac! Regrete eterne". Simplu şi la obiect. De obicei nu se mai întâmpla. Concluzia: urăsc să mă trezeşti din somn... sunându-mă! Deci e ok să mă trezesc din cauza buzz-urilor de pe mess, din cauza unui televizor dat la maxim, din cauza unor chei învârtite disperat în uşă, din cauză că cineva a tras apa la wc, din cauza pescăruşilor (care şi-au ridicat o pensiune exact deasupra sufrageriei mele), din cauză că cineva a alunecat şi-a dat cu fundu' de pământ, sau să pui mâna pe mine să mă zdruncini, deci ideea e că mă poţi trezi oricum, doar prin telefon nu!

Ieri trebuia să mă trezesc pe la vreo 5 dimineaţa ca să scriu pentru şcoală. În condiţiile în care la ora 3 încă îmi mai trăiam adolescenţa, persoana vinovată de incapacitatea mea de a dormi, m-a trimis în şuturi virtuale la culcare şi mi-a promis că mă trezeşte dimineaţă. Naşpa faza, mă gândeam eu. Cum dracu o să trimit eu acum coroane de flori în ţara despre care mereu uitam că există pe hartă, când eram ciutancă?

Azi trebuia să mă trezesc pe la vreo 5 dimineaţa ca să scriu pentru ziar. Idem mai sus, doar că de data asta m-am trezit în timp ce vorbeam cu persoana respectivă. O spun cu mâna pe inimă - pentru cei care cred că n-am, încercaţi-mă :) - că nu aş fi crezut în veci că o să spun vreodată "Ştii ce mişto e să te trezească din somn un telefon sunând?", sau că o să fiu atât de uiiiii, mmmmm, binedispusă şi cu chef de muncă după ce cineva mă va trezi din somn. Adică, jap-jap, două palme, Andreea?

Oricum, nu vă sfătuiesc să încercaţi şi voi. Cred că urăsc la fel de mult să fiu trezită de telefon :)

Americanii NU sunt idioţi

2011-01-09T12:06:00.005+02:00

So, am primit genialul link de la "un coleg de ziar". Probabil mulţi dintre voi ştiţi deja despre ce e vorba, aşa că nu le năruiţi visele celor care sunt convinşi că americanii nu sunt idioţi. Lăsaţi-i să vadă filmul. Ca să vă conving, vă înşir doar câteva exemple:
moscheea e un animal, zidul Berlinului e în Israel, Yasser Arafat e liderul Al Qaeda, există ţările Utah, Ugoslavia şi Utopia şi triunghiul n-are nici o latură... sau maxim una?
Have fun! (daţi copy-paste la link)

http://www.youtube.com/watch?v=fJuNgBkloFE

Frate-miu, Eminescu şi Coca Cola

2011-01-08T23:09:00.004+02:00

Eram pe balcon şi fumam o ţigară cu frate-miu (foto). Şi brusc, după ce îmi turuie despre cum abia aşteaptă el să plece în voiaj şi să facă "bani, bani, bani", mă întreabă: "Auzi, mă, tu ştii poezia Amorul unei marmure a lui Eminescu?". M-am blocat. Mă pune la încercare sau ce? "Nu. Habar n-am de ea. Da ce treabă ai tu cu poezia aia?". "Băi, e genială". "Aaa? Măcar ştii vreun vers?", îl iau peste picior pe un ton arogant. "Aş pune lege lumii râzândul tău delir". Continuă: "Auzi, dar Sarmis ai citit?". Mă blochez şi mai rău. "Da, pe aia da. Şi din aia ştii vreun vers?". Răspunde: "Şi tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău. Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu...". Panică totală. Vă închipuiţi că mă uitam la el ca mielul dus la tăiere.

Frate-miu, despre care credeam că n-are altceva în cap în afară de marinărie, geografie şi "bani, bani, bani" îmi recită, la ţigară, versuri din Eminescu. Apoi: "Dar Nebun de alb?". Gata. Prea mult pentru mine. Mă enervez: "Auzi, ciutanule, când ascultam eu Nebun de alb tu învăţai vecinii României". Şi mai are o obsesie cu Strada Vântului din Constanţa. Deci fratele meu, pe care l-am crescut de când aveam cinci ani, încă mă mai poate şoca? Refuz să cred asta, aşa că ori e îndrăgostit, ori Coca-Cola chiar dăunează sănătăţii mintale.

PS: Nu-l mai iau la ţigară, că presimt că next time începe cu mitul peşterii şi Spinoza.

Anul vine pentru fiecare altcândva

2010-12-31T21:34:00.001+02:00

Pentru cei care continuă cu întrebarea: "Vaaai, dar cum de nu ai plecat nicăieri de Revelion? Eşti tânără, trebuie să te distrezi şi să stai cu prietenii la vârsta asta", am nişte mici precizări (valabile pentru fiecare ocazie când voi lua decizii "ciudate", "aiurea", "anormale"):

1. Important este să faci ceea ce vrei, simţi şi îţi doreşti, nu ceea ce "se face" de obicei, adică să urmezi turma. Spre exemplu, eu mi-am dorit să stau acasă, în linişte, cu mama.

2. Nimeni nu se gândeşte că oamenii au mai încheiat un an în momentul în care cei din Kiribati au sărbătorit trecerea în 2011, adică atunci când la noi era ora 12:00. Deci de ce n-am sărbătorit atunci, nu? Că tot suntem sub semnul globalizării, aşa că hai să ne purtăm ca o "mare familie" şi acum. Ar fi ciudat să sărbătorim la 12:00 ziua, nu?

3. 31 decembrie este o zi ca oricare alta. Noul an începe pentru fiecare atunci când fiecare dintre noi simte că a început o nouă perioadă. Eu, spre exemplu am sărbătorit în 2010 de două sau de trei ori "noul an". Şi atunci am sărbătorit până când am adormit din picioare. Sau de pe scaun, mă rog... Acum nu vine noul an, decât, să zicem, calendaristic. Poate noul an o să vină în 2012, 2013 (14, 15 ... etc) sau în primele luni ale lui 2011, nu ştiu. Dar o să vă anunţ, cu siguranţă.

4. Nimeni nu ştie cu exactitate când se termină un an. Peste cinci generaţii, poate, cineva, din nu ştiu ce motive, va stabili că un an va avea 400 de zile, sau 200 sau habar n-am câte. Şi lucrurile astea nu se petrec peste noapte, deci poate chiar acum 31 decembrie nu mai reprezintă chiar... 31 decembrie. Atunci de ce să sărbătoresc în funcţie de aproximări, fie ele şi foarte exacte? Fiecare dintre noi este, pentru sine, cel mai exact instrument de măsurare a timpului.

5. A şti că mama mea nu este singură zilele astea (de la Crăciun până mâine), zile pe care ea pune preţ foarte mare, a fost mai plăcut şi mai important decât orice altă ofertă, oricât de tentantă. Şi nu pentru că avem o relaţie foarte apropiată, cunoscuţii ştiind relaţia tensionată dintre mine şi ai mei. Ci pentru că, dincolo de toate aceste lucruri mama este singura care... şi de-aici ar începe, involuntar dulcegăriile. Şi nu îmi stă în fire :) Mama e mama.

Nu marţi, nu după Crăciun!

2010-12-28T20:52:00.005+02:00

Marţi după Crăciun fiind, m-am uitat la supra-mega-ultra mediatizatul film din regia lui Radu Muntean. Mi-amintesc ce nerăbdătoare eram când auzeam spotul la radio, sau îl vedeam la tv. Am pierdut o oră jumate de-aiurea. În afară că filmul redă extraordinar de bine secvenţe din cotidian (la fel ca "Moartea domnului Lăzărescu") , în rest nu transmite nimic.

Speram să se salveze prin final, dar n-a făcut decât să îmi adauge la plictiseala care m-a cuprins după primele cinci minute şi o stare de iritare şi asta pentru că m-am săturat de "originalitatea" filmelor cu final deschis. Cel puţin în România, filmele cu final deschis lasă mai degrabă impresia că li s-au terminat jointurile scenariştilor şi, odată cu ele, şi inspiraţia. Apropos de scenarişti... trei bărbaţi pentru scenariul ăla?! Trei? Trei bărbaţi?!

Dacă erau femei, înţelegeam perfect mesajul filmului: bărbaţii sunt nişte nenorociţi pedofili şi obsedaţi sexuali care îşi duc fetiţele la stomatolog "să le umble aia în gură, după ce ţi-au umblat ţie la ****". Dacă scria asta în scenariu o femeie, înţelegeam perfect, pe cuvântul meu! Dar aşa, super original băieţi, ce să zic. Căruia dintre voi i-a furat femeia scenariul din laptop, după ce a citit mesajele din telefon?

Una peste alta, singura chestie imprevizibilă din film este că soţul îi spune soţiei că e îndrăgostit de altcineva, iar ea îl înţelege şi în loc să zbiere ca o purcică înainte de Crăciun, îl ia la mişto. Asta, oricum, e inspirată din Vest. La noi n-ai să vezi aşa ceva.

Sărbătorile de iarnă mă deprimă şi mă enervează mai rău decât...

2010-12-18T09:03:00.005+02:00

(ex. foto: Nici când eram tânără nu îmi plăceau sărbătorile)

- sărbătorile "de primăvară"
- decât meciurile pe care echipele româneşti de fotbal le câştigă din greşeală
- decât dimineţile în care văd cutia de cafea goală
- decât discursurile americanilor despre drepturile omului şi democraţie
- decât discursurile americanilor despre terorişti şi "duşmanul umanităţii"
- decât numărul de angajaţi inutili (adică 99,99%) ai Uniunii inutile Europene
- decât ideea că n-o să ştiu niciodată limba rusă la perfecţie
- decât toate bolile, amorţelile, interdicţiile, sedativele pe sau pentru fondul meu nervos
- decât atunci când sunt în pat, între vis şi realitate, la căldurică, aţipită, când e "somnul mai dulce" şi când... sună mama, să cobor la scară, să o ajut să care cumpărăturile...
- decât atunci când Costel ne refuză elegant invitaţiile la suc, gen: "Mergeţi voi înainte şi vin imediat", apoi nu mai răspunde la telefon până a doua zi şi stă invisible până îi spun că ydetector funcţionează...
- decât atunci când Doru se prinde că îl invităm pe el la suc, pentru că, desigur, Costel ne-a refuzat din nou: "Auzi, da' şie sau şini sânt ieu, ai?"
- decât atunci când îmi dau seama (de obicei după replica de mai sus) că Doru şi Costel ne bârfesc mai rău decât îi bârfim noi, fetele.
- decât în dimineţile în care mă trezesc cu o sete nebună de ţigări, sunt singură acasă şi mă duc glonţ la cafea, sorb puţin, apoi direct la haină şi tot ce găsesc e un bilet de la frate-miu: "Scuze, nu mai aveam ţigări. Şi banii ţi-i dă tata înapoi". Tata nu dă niciodată, nici un ban înapoi. Şi frate-miu nu ia niciodată mai puţin decât... toţi banii pe care-i găseşte. Aşa am ajuns să dorm cu pernă, înainte nu suportam, şi cu portofelul sub ea. Doar că uneori nu simt când îmi ridică perna de sub cap.
- decât jurnaliştii care îşi fac treaba cu atâta "profesionalism" la Antene şi Realitatea, încât nu pot să mă simt decât "mândră" că sunt colegă de breaslă cu ei şi să schimb canalul.
- decât faptul că mai sunt atâtea exemple, dar nu îmi vin acum în minte.

Drept pentru care, anul acesta voi sta frumuşel acasă şi mă voi izola de toată harababura, nebunia, gălăgia şi călătoriile "de sărbători". De Revelion, mama pleacă la tata, pe vapor, frate-miu îmi ia ţigările şi banii, şi pleacă în vreun club, sau pe la vreo vilă închiriată cu ciutanii lui, iar eu rămân acasă şi reflectez. Nu se mai poate aşa. 2011 chiar trebuie să fie altfel.

Cand pica sistemele comuniste si cum va fi 2011?

2010-12-03T20:50:00.002+02:00

La interviurile de saptamana aceasta au raspuns Emanuel Plopeanu si Cristian Mosnianu:
SUA impiedica un derapaj inflationist in China, iar Romania se apropie cu pasi repezi de depresie economica.

Cristian Moşnianu este lector universitar doctorand titular şi două dintre principalele activităţi şi responsabilităţi în cadrul Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii “Ovidius”, din Constanţa, este conducerea administrativă a facultăţii şi pregătirea bugetului şi asistenţa decanului în analizele bugetare. Câteva dintre cursurile şi seminariile pe care le susţine sunt “Introducere în economie politică”, “Economie mondială” şi “Relaţii internaţionale comerciale”.

Emanuel Plopeanu este lector universitar doctor la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii “Ovidius”, din Constanţa. Principalele discipline studiate de către acesta sunt “Istoria relaţiilor internaţionale în secolul XX”, “Începutul Războiului Rece”, “Evoluţia statelor balcanice în secolul XX”. În prezent este şeful Catedrei de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, în cadrul instituţiei menţionate.

Cititi interviurile pe www.dezvaluiri.ro

De ce NU suntem romani pe 1 Decembrie

2010-12-01T09:08:00.002+02:00

Îmi vine rău când aud în stânga şi dreapta că azi e Ziua Naţională a românilor din gura unor oameni care habar n-au care este anul al cărei zi de 1 Decembrie a însemnat ceva şi mai ales CE s-a întâmplat atunci. Şi toate moderatoarele tv şi panaramele de reporteriţe care vorbesc despre "ziua noastră", "cea mai importantă zi pentru români", "ziua în care sufletele noastre bat mai tare". Mie nu-mi bate nimic mai tare, nu e nici pe departe cea mai importantă zi pentru mine şi nu simt că ar fi ziua "noastră".

Pe 1 Decembrie 1918, dragi români cărora vă bat inimile mai tare, dar habar n-aveţi de ce (vă sugerez un control medical) România era mare învingătoare după Primul Război Mondial şi urma să-şi primească răsplata. Astfel, la această dată Transilvania a revenit între graniţele României, după ce Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul (judeţele Caliacra şi Durostor) se regăseau deja între aceleaşi graniţe.

1 Decembrie 2010: Basarabia însăşi este un stat independent, jumătate din Bucovina aparţine Ucrainei, Cadrilaterul este al bulgarilor, iar în Transilvania ungurii sunt la un pas să înveţe geografia şi istoria în limba maghiară. Deci, dacă urmăm logica asta, ne bate inima mai tare, simţim că suntem "mai români" şi că e "ziua noastră" doar dacă suntem tâmpiţi.

Toate statele civilizate şi ai căror conducători după căderea comunismului (acolo unde este cazul) nu s-au temut de o posibilă revenire la monarhie, au menţinut zilele naţionale ca fiind zilele în care statele respective şi-au căpătat independenţa. Well, independenţa încă o avem şi o vom avea de-acum încolo, dincolo de glume şi scenarii conspiraţioniste. Poate Transilvania nu o vom mai avea, poate vom avea din nou Basarabia, poate Constanţa va deveni apendicele Bulgariei sau al Turciei, în fine un putem şti cu siguranţă cursul evenimentelor, dar putem şti sigur că independenţa o dată câştigată, cu o Americă ce nu asigură graniţe, dar asigură independenţa, va rămâne a noastră.

Cu riscul de a fi înţeleasă greşit, 10 mai este Ziua Naţională a românilor, nu 1 Decembrie. Nu mă simt mai român ştiind că primul preşedinte "democrat" după Ceauşescu, "salvatorul" Ion Iliescu, a păstrat această dată doar de teama revenirii monarhiei. Atât l-a dus capul, atât a făcut. Dar asta NU înseamnă că 1 Decembrie ESTE Ziua Naţională a românilor. E doar ziua unui om care se încăpăţânează să nu moară. Nu de alta, dar poate ar trebui să îi ridicăm un mausoleu în Piaţa Universităţii. La fel cum ruşii il venerează pe cel al lui Lenin.

Florin Anghel şi Marius Cojocaru, la interviurile de politică externă şi internă

2010-11-15T17:49:00.003+02:00

Interviurile de săptămâna asta au fost realizate cu Florin Anghel (UE, România şi moneda euro) şi Marius George Cojocaru (Dan Diaconescu şi Partidul Poporului).

Florin Anghel este conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, din cadrul Universităţii „Ovidius”, din Constanţa, şi secretar ştiinţific al facultăţii. Doctor în istorie (2002, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti), Florin Anghel a publicat trei volume: „Construirea sistemului . Relaţii româno-polone, 1919-1926” (Cluj Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2003), „Construirea sistemului . Relaţii româno-polone, 1919-1926”, ediţia a II-a (Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2008), „. Regimul politic sanatist din Polonia, 1926-1930”, (Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2008).

Marius George Cojocaru este lector universitar titular al Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice, în cadrul Universităţii „Ovidius”, din Constanţa. Susţine cursuri şi seminarii în următoarele domenii: Istoria comunităţilor etnice minoritare din România (sec. XIX-XXI), Instituţii politice, Istoria Europei în secolul XX, Istoria politică a românilor, Geopolitica zonei Mării Negre, Istoria integrării euro-atlantice, Genocid şi Holocaust, Rezistenţă şi opresiune politică în statele comuniste europene (1945-1989), Naţionalism şi comunităţi minoritare în Europa (sec. XX-XXI). În prezent este doctorand, sub coordonarea prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, iar teza de doctorat are titlul „NATO şi Marea Neagră”.

Citiţi interviurile aici: http://www.dezvaluiri.ro/interviuri-de-politica-interna-si-externa.html

Scrisoarea si versurile titanului poeziei romanesti, pentru scanteia divina, geniul izbavitor, omul bun si drept, Maria Sa, Nicolae Ceausescu

2010-11-07T10:28:00.005+02:00

Cum spuneam şi pe facebook, sunt cateva aspecte care, din punctul meu de vedere, numai poet nu l-au facut pe Adrian Paunescu.

1. "Poeziile" scrise la comanda, oricand, oriunde, despre orice.

2. Un poet cu "P" mare n-are nici o treaba cu politica si, cu atat mai putin, este interesat de viata politica.

3. Un poet nu are vreodata cuvinte de lauda despre un om care interzice dreptul la libera exprimare si indoctrineaza o intreaga generatie, fie ea si in blugi, sau rescrie istoria tarii (Era si patriot, nu? Deci ma intreb pe care dintre Romanii o iubea? Pe cea a carei adevarata istorie ne chinuim sa o pigulim din cartile scrise de americani, francezi si nemti, sau pe cea a carei istorie a fost scrisa de oameni precum "Maria Sa"?).

Apropos de asta, va invit sa cititi, in randurile ce urmeaza, un fragment dintr-o scrisoare a lui Paunescu trimisa "omului bun si drept", "geniului izbavitor", "scanteii divine" care a fost Ceausescu, in 1986, la un an dupa ce acesta i-a interzis cenaclul.

"Vreau sa va spun, tovarase Nicolae Ceausescu, clar si din tot sufletul meu, ca, si daca in Romania ar fi 200 de partide, eu tot in partidul condus de dumneavoastra as face cerere de inscriere sau reinscriere, chiar daca as sti ca alte partide m-ar plati, iar partidul acesta mi-ar mai da o data vot de blam cu avertisment.

Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevarat care nu poate sa nu observe ca in problemele fundamentale ale Romaniei aveti o scanteie divina si va calauzeste un geniu launtric.

Vedeti dumneavoastra, cuvintele sunt iarasi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, lingusitorii de toata mana si detractorii de toate felurile. Dar cu ce sa va comunic emotia mea?

Acesta este Adevaratul Nicolae Ceausescu al Istoriei Romanilor, marele patriot revolutionar, necoplesit de rutina si capabil de gesturi epocale, pe care noi toti ceilalti s-ar cuveni sa-l transformam in realitate. In valori, competente, beneficiu social.

Ma-nchin dumneavoastra pentru fantastica, surprinzatoarea capacitate de a redescoperi adevarul, imi pare rau ca ranile pe care le port nu-mi ingaduie sa sustin o campanie publica de analiza si subliniere a ideilor pe care le-ati esentializat in cuvantarea din 6 februarie 1986.

Sa traiti, Maria Voastra! si sa nu lasati pe cei ce se ascund sub justificari demagogice sa compromita in vreun fel aceasta Adresare Catre Natiune care, in ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevarat Raport de Epoca.

Sa fiti sanatos, omule bun si drept, pentru a putea scoate de guler din scena politica fariseii si pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastra izbavitor! (sursa: cotidianul.ro, linkul aici: http://old.cotidianul.ro/adrian_paunescu_ii_scria_lui_ceausescu_sa_traiti_maria_voastra-46584.html => pe linkul asta gasiti si poezia)

"UE nu este interesată de asigurarea independenţei energetice faţă de Rusia"

2010-11-03T08:47:00.002+02:00

Spuneam, acum ceva vreme, că am avut iniţiativa de a pune bazele unei noi rubrici, cu care colegii mei au fost de acord, în cadrul căreia, săptămânal să realizez interviuri de politică externă şi internă, cu profeorii de la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii "Ovidius", din Constanţa. Aşadar, rubrica există oficial (încă nu are buton separat pe site, dar va avea în curând).

Daniel Citirigă, asistent universitar al Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” (Constanţa):

Mai este UE interesată în mod real de asigurarea independenţei energetice a ţărilor europene, faţă de Rusia?

Nu cred că UE a fost în totalitatea ei interesată de asigurarea independenţei energetice faţă de Rusia. Până la urmă Uniunea Europeană are mari deficienţe când vine vorba despre o politică externă şi, implicit, energetică, comună. În acest domeniu cred că este o politică foarte retrogradă şi nu prevăd un viitor foarte promiţător. Uniunea Europeană, mai ales în condiţiile crizei economice, a demonstrat că este construită după principii federale fără o bază puternică, iar tendinţele naţionaliste sunt, din punct de vedere economic, evidente. Deci nu cred că putem vorbi despre o politică UE comună, cât mai ales, de interesele unor anumite state, ca elemente particulare.

A consemnat Andreea PAVEL

De ce stagnează proiectul Nabucco? De ce nu a existat un real interes pentru susţinerea şi demararea acestuia?

Cred că un termen mai corect ar fi întârzie, nu stagnează. Iar dacă se întâmplă aşa ceva cred că ţine de mai mulţi factori. În primul rând, din acelaşi motiv pe care l-am amintit mai sus: lipsa de coerenţă a politicilor europene. În al doilea rând, jocul dublu pe care îl fac Germania şi Franţa atunci când se impun discuţii despre relaţia cu Moscova. Până la urmă, Nabucco este perceput ca fiind o idee de sorginte americană. Încheierea celui de-al doilea mandat al lui George W. Bush a venit prea repede, din acest punct de vedere. Iar dacă nu există un real interes, aşa cum spuneţi, înseamnă că o parte dintre statele implicate au o alternativă mai convenabilă financiar. Acum desigur, viitorul va decide. Personal cred că Proiectul Nabucco se va bucura de susţinerea necesară, dar în condiţiile unei concurenţe serioase din partea Rusiei, cu proiectul South Stream.

Există speculaţii conform cărora Germania ar abandona Nabucco. Cum ar traduce Rusia o asemenea decizie? Ce ar însemna pentru UE ieşirea Germaniei din jocul de-a independenţa?

Desigur, se poate întâmpla orice în acest joc. Până la urmă este vorba despre politică şi se ştie foarte bine cât de nesigure sunt previziunile politice. Dacă Germania ar ieşi din proiectul Nabucco, desigur ar fi o relativă victorie în acest sens pentru Rusia. De altfel, este foarte interesantă implicarea Germaniei în transportul de energie. Fostul ministru de Externe din guvernul Schröder, Joschska Fisher, a devenit expert-consilier al proiectului Nabucco, în timp ce însuşi Gerhard Schröder este preşedintele comitetului de acţionari al Nord Stream. Cu alte cuvinte colegi la guvernare şi rivali în afaceri politice. Sau aşa cum spunea un om de sport: fotbalul este un joc in care doua echipe se infrunta si la sfarsit castiga Germania! Nu cred că ţări precum Franţa sau Germania fac din independenţa energetică o ţintă, însă criza gazelor din vara anului 2008 a demonstrat că se impune diversitate. Până la urmă Europa înseamnă diversitate. Libertatea impune concurenţă: cred că din acest punct de vedere Rusiei nu îi convine libertatea, iar ţărilor din Sud-Estul Europei nu le convin “privilegiile ”ruseşti al căror preţ l-au cunoscut.

(continuare pe www.dezvaluiri.ro)

Exclusiv: Băsescu i-a învineţit ochiul lui Putin!

2010-10-28T15:52:00.007+03:00

Aşa ar suna o super manşetă la Realitatea şi Antene. Şi de la ştirea asta (care ar fi dezbătută şi iar dezbătută luni de zile), am ajunge iar la salarii, criză, proteste, greve etc. Pentru că au legătură între ele. Cum, voi nu vedeţi legătura?

Acum pe bune, cine i-a învineţit ochiul lui Putin? Şi cum de presa din România nu a speculat treaba asta până acum? Cum? Nu e de vină Băsescu? Nu l-a caftit Traian după ce Putin i-a spus că Geoană e mai tare decât el? Nu l-a caftit Mircea Băsescu în traficul infernal din Moscova, spre exemplu pe Autostrada Leningrad, după ce Putin i-a zis că fra-su e un tiran? Eh, nu pot să cred că nu e nici măcar Guvernul Boc de vină. N-a primit Putin pumni de la nevăsta-sa, de furie că au scăzut salariile din România? Sau poate s-o fi împiedicat de vreun protestatar şi-o fi căzut, sau l-o fi lovit vreo şapcă de poliţai, atunci când Putin era în drum spre Ucraina? Deci oricum ar fi, trebuie să găsim o ipoteză care să ne ducă la Băsescu. Musai, că altfel nu e treabă. Suntem jurnalişti, sau nu mai suntem?

Revenind. Nu-mi vine să cred că îl văd pe Putin lovit. Chiar şi la judo, aşa cum speculează ziariştii ruşi. Adică el face judo pe bune? Cineva chiar pune mâna pe el? Mă gândeam că e un fel de judo virtual. Ceva de genul, hai să ne închipuim că facem judo cu Putin.

Ideea e că a sosit, foarte prost dispus şi fără chef de vorbă, la o întâlnire cu nişte oficiali ucrainieni, în cadrul căreia trebuia să discute despre petrol, gaze şi alte chestii pe care el le are şi alţii nu. Sâc! Şi a venit cu această vânătaie, a anulat şi cina programată după, nici n-a discutat cu presa, nimic.

Pontul mi l-a dat Evgeny, un prieten din Moscova (care îl respectă pe Putin, de altfel), care s-a declarat şocat de faptul că l-a văzut pe Putin lovit. Eu i-am zis că sunt şocată că nimeni în România nu a atribuit pumnul primit de Putin, cu pumnii bărbaţilor din familia Băsescu. N-a înţeles prea bine care e treaba cu presa din România, nici n-am stat să îi explic prea multe pentru că oricum trăim într-o ţară şi-aşa săracă, din punctul lui de vedere. De ce să mai creadă că e o ţară şi fără jurnalişti? Mai bine jurnalişti morţi, ca la el în ţară, decât jurnalişti sclavi sau vânduţi, ca la mine în ţară.

Pe Putin l-aş întreba câteva chestii:

Dacă s-a lovit singur, pentru imagine. Sau pentru lipsa de imagine.
Dacă sunt de vină americanii.
Dacă sunt de vină cecenii.
Dacă e de vină amanta.
Dacă nevasta lui are un fond de ten ieftin.
Dacă îl doare.
Şi dacă era mahmur în poză, aşa cum crede Evgeny. Atunci s-ar explica multe.

Senzatii tari cu telefonul

2010-10-28T13:51:00.002+03:00

Pentru cei care mă sună pe nr. de Vodafone şi observă că e închis: Nu, nu fug de creditori & cererile în căsătorie. Telefonul meu a sărutat sălbatic asfaltul, zilele trecute, şi a leşinat din cauza senzaţiilor tari.

Nu era virgin, mai sărutase podeaua, parchetul, covorul, cimentul, gresia, sticla, asfaltul. Cred că, de fapt, asta a şi fost problema. Acum se pare că a leşinat definitiv. Până îmi cumpăr alt telefon (btw, cine are de vânzare unul, să îmi lase mesaj pe facebook), sunaţi-mă pe Cosmote. Cine n-are Cosmoteu' să-mi spună.

Azi împlinesc 15 ani!

2010-10-21T07:47:00.003+03:00

+ cei 7 ani de-acasă... Calculaţi voi. Pentru mine, deja, e prea mult.

Am primit deja 9 telefoane şi două mesaje (şi două mailuri: de la Netlog şi Ejobs -mai bine îmi găseau un loc de muncă, în afară de videochat şi femeie de serviciu în farmacii, în loc să îmi trimită massurile lor cu urări-), imediat după miezul nopţii, la vreo 2-3 minute. Alexandra (Cercel, pentru prieteni, pentru că are cercei peste tot şi pentru că am multe Alexandre) şi Monica (Monica n-am decât una, deci n-are poreclă).

Cercel: "La mulţi ani, Micky Mouse-ul meu! Să fii sănătoasă, iubită, să ţi se îndeplinească toate visele şi baftă multă in life. Te pup mult şi Mariusik te pupă puţin. O zi minunată să ai!"
Al doilea mesaj, pe care mi l-a trimis ca să îmi explice de ce nu a putut să mă sune, s-a terminat cu "Te pup, bătrânico!".

Monica: "La mulţi ani! Să ai grijă de tine şi să îmbătrâneşti frumos!"

1. Nu semăn cu Micky Mouse, mai ales cu unul care ar putea să fie al tău, Alexandra.

2. Sunt convinsă că, de fapt, Mariusică mă pupă mult, dar mesajul fiind scris de prietena lui, adică Cercel, mă mir că mă pupă, fie şi puţin!

3. Mulţumesc de urări, deşi amândouă ştim că sunt utopii :)

4. Bătrânica îţi transmite că tu, în aprilie, faci 23, nu 22. Juma de an se simte imediat.

5. Apreciez că Monica e realistă. Într-adevăr, doar eu pot să am grijă de mine. Dar ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac ar fi să am grijă cum să fac, să îmbătrânesc frumos. Încă două-trei mesaje/mailuri/telefoane care să cuprindă derivate ale lui "bătrân" şi sunt... "gata".

***

Azi o să merg la muncă şi înapoi, acasă. Să dorm probabil. Petrecerea, masa şi dansul, tot probabil, zilele următoare, când "faptul" o să fie deja consumat. Adică decizia de a avea 22 o să fie definitivă şi irevocabilă.

A murit Elena Băsescu!

2010-10-04T16:06:00.002+03:00

Avea 81 de ani, locuia în cartierul Km 4-5 Constanţa şi era mama preşedintelui Băsescu.
Unii spun aşa: Nu îl mai suspendă nimeni pe Băsescu acum.
Alţii: E semn de la Dumnezeu.

Eu mă întreb dacă îl mai toacă Antenele şi Realităţile în următoarele trei zile, dacă îi transmit condoleanţe şi mai ales, dacă Băsescu a aflat înaintea noastră.

Revista Tomis a murit! Traiasca Revista Tomis!

2010-09-27T12:07:00.004+03:00

Am stat de vorbă cu patru stimabili domni care mi-au răspuns aproape tuturor curiozităţilor legate de Revista "Tomis". Că mi-au convenit sau nu răspunsurile, asta e altceva. Oricum ar fi, acestea au fost publicate într-un soi de, să-i spunem, anchetă în ziarul "Dezvăluiri" (www.dezvaluiri.ro). Va urma.

Vestea că s-a pus lacătul la redacţia Revistei culturale „Tomis”, care în 2010 a împlinit 45 de ani de existenţă, a stârnit un val de controverse în rândul cititorilor, redactorilor şi colaboratorilor acesteia. Mai nou, Dan Mihuţ, fost director interimar al publicaţiei şi Daniel Clinci, redactor al revistei, au hotărât să continuie proiectul. Unii au blamat iniţiativa celor doi, alţii au salutat-o. Noi ne întrebăm ce se întâmplă, de fapt, cu revista despre care, nu de puţine ori, s-a vorbit ca fiind instrumentul perfect prin care s-au „scurs” lunar, zeci de mii de lei, iar acum este lăsată în voia sorţii. Jurnaliştii DEZVĂLUIRI au decis să deschidă calea unor dezbateri pe acest subiect pentru a înţelege cum se vor aşeza lucrurile după ce unii redactori au abandonat proiectul, acum că nu mai există bani pentru salarii, şi care vor fi sursele de finanţare ale publicaţiei. Astfel, ne-au răspuns întrebărilor următorii: Dan Mihuţ (fost director interimar, actual redactor-şef), Bogdan Papacostea (fost redactor-şef), Mugur Grosu (fost redactor-şef adjunct), Mircea Ţuglea (scriitor). Menţionăm că am încercat să stăm de vorbă şi cu fostul director al revistei, Ion Tiţoiu, dar acesta nu a putut fi contactat.

Mircea Ţuglea

(www.mircea-tuglea.blogspot.com):

Dezvăluiri: Credezi în viitorul revistei Tomis?

Mircea Ţuglea: Nu. N-am crezut niciodată cu-adevărat. A fost construită prost de la bun început, pe principiul comunist al fiecărei reşedinţe de judeţ cu propria revistă / propriul teatru / propria echipă de fotbal. După anii 1990, Tomis-ul n-a ieşit mai deloc din această mentalitate.

Dezv.: La ce persoane făceai referire în postarea de pe blog, în care afirmai că „au furat numele şi orientarea”? De ce nu consideri că este potrivit ca revista Tomis să apară în continuare, „sub patrimoniu privat”, şi de ce ai sugerat înfiinţarea unei alte reviste? Ce interese există în spatele a ceea ce se vrea a fi o revistă de cultură cu o tradiţie de 45 de ani?

M.Ţ.: Cred că formularea era un pic diferită: „De ce nu înfiinţaţi o revistă nouă, în loc să furaţi şi numele, şi orientarea?” Acest lucru se va întâmpla dacă revista Tomis va trece în patrimoniu privat, lucru care înseamnă la propriu un furt de patrimoniu, nu neapărat unul doar material, ci şi simbolic. Niciodată în cei 45 de ani de istorie această revistă n-a fost una privată, ci una (cum am spus) a comunităţii Constanţei, fie c-a fost finanţată de USR, apoi de Consiliul Local. Transferul ei fraudulos aduce aminte de falimentările intenţionate ale fostelor întreprinderi comuniste şi apoi cumpărarea lor de către “investitori strategici”.

Dezv.: Vor exista resurse financiare care să susţină varianta de print a revistei? Se justifică acest lucru, sau e mai potrivit să apară doar online? Ce sugestii ai pentru conducerea revistei şi pentru redactorii şi colaboratorii acesteia, în actualul context? Vei colabora cu noua echipă?

M.Ţ.: Soluţia cea mai bună pentru „noua echipă” şi pe care am avansat-o deja este construcţia unei noi reviste, indiferent dacă aceasta apare doar online sau şi în print. Este incorect să faci capital simbolic (nu material - căci noua redacţie, compusă din doar doi oameni, nu este plătită în nici un fel, ba am impresia că mai şi aduce de-acasă) pe cocoaşa unei reviste, fie ea bună sau proastă, care a fost în toţi aceşti ani alimentată din fonduri publice. Cu redactorii în sine nu am nimic, ba cu unii îndrăznesc să cred că mai sunt încă prieten, şi voi colabora cu ei în orice întreprindere pe care o consider onestă. Impresia mea este că această „nouă echipă” dă dovadă de o mare naivitate, angajându-se în nişte jocuri pe care să sperăm că nici nu le bănuieşte.

Bogdan Papacostea (www.hazzo.wordpress.com):

Dezv.: Ai renunţat să mai lucrezi pentru revista Tomis? De ce?

Bogdan Papacostea: Motivele renunţării mele nu sunt legate în mod necesar de revista Tomis. Pentru un plus de precizie aş spune, însă, nu că am renunţat, ci că sunt într-o pauză. Până ce acolo se mai limpezesc apele a căror limpezire nu ţine de mine, prefer să-mi văd de proiectele personale.

Dezv.: Este revista Tomis un paravan în spatele căruia anumiţi oameni îşi urmăresc interesele personale?

B.P.: Trebuie să mă autodenunţ: şi eu am avut interese personale. Acestea au ţinut de experienţa umană şi culturala pe care mi-a oferit-o din plin revista Tomis. Despre alt gen de interese personale, mai puţin licite, nu prea am informaţii.

Dezv.: Îşi va permite revista să apară în viitor, pe print? Se justifică acest lucru?

B.P.: Sper că revista îşi va permite să apară şi în formatul clasic, pe hârtie. Acest lucru se justifică pentru că există cumpărători.

Dezv.: Câte exemplare se vindeau, în medie? Care era tirajul?

B.P.: Din ce ştiu, tirajul tindea spre 1000 (o mie) de exemplare. Se distribuiau aproape toate, cele mai multe ca abonament.

Dezv.: Ce costuri implică tipărirea unui exemplar? (tipărire, salarii, hârtie, plata colaboratorilor etc)

B.P.: Discuţia despre costurile tipăririi cere prezenţa contabilului sau a directorului revistei. Partea care m-a interesat ca redactor a fost cea redacţională. Dacă m-aş lansa în statistici ar fi inexacte, aşa că prefer să nu o fac.

Dezv.: De ce au abandonat colaboratorii şi redactorii revista, dacă ea continuă să existe?

B.P.: Redactorii nu au abandonat revista. Din motive personale care ţin mai mult de conjunctura generală au trebuit să-şi vadă de vieţile lor. Iar colaboratorii nu cred că nu vor mai scrie.

Dezv.: Crezi în viitorul revistei?

B.P.: Sigur că da. Într-un fel sau altul, Tomisul va continua să apară. Mă gândesc că această perioadă nefastă economic pentru revistă este, de fapt, o şansă: mai puţină servitute economică, mai multă libertate.

Dezv.: Vei reveni în noua echipă a revistei?

B.P.: Ca să mă întorc la răspunsul primei întrebări: nu am plecat. Încă!

Dezv.: Ce sugestii ai pentru actuala conducere, redactori şi colaboratori, în actualul context?

B.P.: Nu-mi permit s-o fac pe înţeleptul. Mi-ar plăcea doar că, într-un fel sau altul, revista să fie mai dezinhibată şi mai polemică, inclusiv în privinţa realităţii imediate (eventual a celei locale). Asta este însă o utopie, acum.

Mugur Grosu (www.mugurgrosu.blogspot.com):

Dezvăluiri: Vei continua colaborarea la revista Tomis, în actualul context?

Mugur Grosu: În principiu da, bucuros. Sunt un fan al cauzelor pierdute. Problema e că animalul care mă locuieşte e teribil de indolent. Eu îi cer hrană sufletească şi el aleargă după salam, eu mă-ntind spre tavan şi el trage la pernă. La fel ca majoritatea locatarilor acestei planete. Noi suntem regula, iar echipa care încearcă să ducă mai departe revista este excepţia. Dacă avem „mărinima” să investim o fărâmă din resursele noastre în sprijinul lor, asta ne onorează pe noi. Aşa că da, deşi sună ca naiba: aş fi onorat să o fac.

Dezv.: Ce părere ai despre ideea lui Dan Mihuţ şi a lui Daniel Clinci de a continua proiectul Tomis?

M.G.: Dan Mihuţ şi Daniel Clinci sunt nişte violonişti compulsivi, care-n loc să-şi salveze blana de animal care scheaună după salam, se-grijesc să asigure un fond sonor cât mai plăcut la scufundarea Titanicului. Sper să nu se supere dacă devoalez că amândoi fac foamea la greu. Vor crăpa, dar cine nu crapă? Au toate datele să iasă ceva foarte tare de-aici, de Oscar!

Dezv.: Care crezi că sunt principalele probleme cu care se confruntă „noua” echipă redacţională?

M.G.: Nu spun eu primul că cel mai frumos cuvânt al unei limbi este „libertate”. Ca oameni „de cuvânt”, sunt sigur că vor aprecia cel mai bine ce-i de făcut. În principiu, acum e momentul să dea lovitura: sunt liberi. Revista Tomis are prilejul să fie ce n-a fost niciodată, când se căznea să păstreze o închipuită onorabilitate – aşa cum şi-o imaginau ordonatorii de credite. Dar nu-s naiv: cine ţine cuţitul taie salamul, iar oamenii „de cuvânt” nu vor să manipuleze cuţite, deşi îşi pun la dispoziţie amprentele digitale. Sper să nu fie folosiţi de vreo măcelărie. Restul problemelor sunt mizilicuri.

Dezv.: Există şi alte interese care stau în spatele a ceea ce se vrea a fi o revistă de cultură cu o tradiţie de 45 de ani?

M.G.: N-aş băga mâna-n foc. Se ştie că vechea revistă avea o mini-tipografie care-ar putea să tenteze nişte borfaşi, dar nu-mi imaginez cum aceste active ar putea fi, subit, transferate în buzunarul cuiva. Sigur, s-au văzut cazuri şi mai spectaculoase de prestidigitaţie, deci nu e nimic exclus. Dar, na, zic şi eu o chestie de prostovan: când auzi de o nuntă, e firesc să te-ntrebi din prima dacă-i pe interes? Să nu subestimăm nici iubirea.

Dezv.: Cum vezi viitorul revistei? Crezi în noul proiect Tomis? Cum ar arăta în viziunea ta?

M.G.: Când mâncam şi eu un colţ de pâine la Tomis, s-a întâmplat să colaborez, într-un proiect personal, cu nişte oameni respectabili care ştiau unde lucrez. După o vreme, mi-am revizuit violent relaţia, când am aflat că ei îşi închipuiau că lucrez la revista mall-ului Tomis, ceea ce, nu ştiu cum naiba, îmi asigura o onorabilitate grozavă în ochii lor. Aici ar fi de lucrat: dincolo de ce-şi imaginează unii şi alţii, marca Tomis a încetat demult să mai fie un „brand” cultural puternic, iar excepţiile au devenit reguli.

Dezv.: Se justifică o continuare a apariţiei acesteia pe print? Ar fi mai potrivit să fie păstrată doar varianta online?

M.G.: Puţini îşi mai amintesc că eu am debutat întâi cu un e-book, o carte în format digital, în timpuri în care Internetul părea un moft sau un fel de azil pentru marginali, iar echipa pe care-o ridicasem alături de Mircea Ţuglea, Asalt, făcea pionierat în online cu Suplimentul de Marţi, care devenise, la finele anilor '90, una dintre cele mai citite reviste româneşti culturale, deşi făceam totul pro bono. În paralel, pentru comunitatea locală, scoteam şi un supliment cultural în format tradiţional, ca insert al ziarului Observator – ”reţetă” preluată după ani buni (cel puţin aşa îmi place să cred) de Suplimentul de cultură al celor de la Polirom. Pentru mine, asta-i ştacheta de jos, la care revista Tomis – care-a beneficiat de infinit mai multe resurse – nu s-ar ridicat niciodată. E inadmisibil ca proiecte bazate exclusiv pe voluntariat (cum e cazul publicaţiei Tiuk!, de exemplu) să fie mai performante decât cele finanţate regeşte, deşi asta e regula. Am toate motivele să cred că acum, alimentată doar de idealism, revista Tomis va fi ce n-a reuşit niciodată „pe burta plină”: o ştachetă foaaarte înaltă!

Dan Mihuţ (www.dannish.wordpress.com):

Dezv.: De ce te-ai hotărât să continui proiectul Tomis?

Dan Mihuţ: N-am decât un răspuns, seamănă cu cel al lui Bruce Willis din Die Hard – n-a avut cine să continuie.

Dezv.: Îţi propui să schimbi „trendul” revistei? Va rămâne aceeaşi revistă „scorţoasă”, scrisă într-un limbaj academic, sau se va adresa unui public mai larg?

D.M.: Da, împreună cu Daniel Clinci şi cu ajutorul sfaturilor mai multor prieteni, încerc să fac revista mai accesibilă, să ne adresăm, pe cât se poate, unui public mai larg, să cuprindem o gamă mai largă de evenimente culturale, desigur, asta în măsura în care vom mări numărul de pagini şi vom avea un sprijin redacţional adecvat.

Dezv.: Cine a rămas alături de tine, în acest proiect şi cine din colaboratorii şi redactorii vechi s-au arătat dornici să revină la revistă, în contextul actual?

D.M.: În redacţie am rămas doar eu şi Daniel Clinci, dar Luana Luban de la Paris şi Alina Costea, aflată în concediu de creştere a copilului, şi-au manifestat dorinţa de a ne ajuta. Au rămas alături de noi şi unii din colaboratorii vechi, cum ar fi Felix Nicolau sau Sorin Dinco, s-au alăturat alţii noi (Mihai Duţescu, Daniel Vighi) şi mai avem promisiuni pe care le veţi vedea materializate în numerele următoare.

Dezv.: De ce nu ai rămas directorul revistei?

D.M.: Pentru că nu mă interesează niciun fel de funcţie, nici postura de redactor şef nu mi-am dorit-o, aş fi rămas la Tomis şi ca redactor sau, mai degrabă, asta sunt.

Dezv.: Pornind de la premisa conform căreia revista va avea, din nou, resurse financiare, cine va hotărî care vor fi angajaţii şi cine va „împărţi” funcţiile de conducere? (director, redactor-şef, director economic etc)

D.M.: Asta depinde de cine va prelua revista, ce va dori de la ea şi dacă, cei care sunt acum în redacţie sunt compatibili cu ceea ce vor să facă.

Dezv.: Se spală bani prin revista Tomis?

D.M.: Nu văd ce bani se spală prin revistă de îndată ce revista, în acest moment, nu are niciun fel de resurse financiare. Ştiu toate discuţiile legate de acest subiect, acuzele lansate de-a lungul vremii, dar n-am ştire de nicio dovadă produsă în acest sens, speculaţiile pe această temă provin din informaţii trunchiate, distorsionate. E ciudat că se continuă această discuţie, cei care lansează aceste idei ar trebui să vină şi cu probe, altfel e doar un alt episod al teoriei conspiraţiei.

Dezv.: Mircea Ţuglea a întrebat, pe blogul său, „De ce nu înfiinţaţi o revistă nouă, în loc să furaţi şi numele, şi orientarea?”, apoi ne-a declarat că “Acest lucru se va întâmpla dacă revista Tomis va trece în patrimoniu privat, lucru care înseamnă la propriu un furt de patrimoniu, nu neapărat unul doar material, ci şi simbolic”. Cum comentezi?

D.M.: Nu vreau să intru în nicio polemică cu Mircea, e prietenul meu chiar dacă uneori nu-i înţeleg reacţiile precum cea de mai sus. Adică cei de la Tomis fură Tomisul? Mi se pare un nonsens. De altfel, din ce spune Mircea Ţuglea, nu îmi dau seama cine a furat de la cine. În plus, nu văd de ce, aşa cum a afirmat, odată cu instituţia Tomis ar trebui să dispară şi revista Tomis. Aş fi dorit ca Mircea să ne ajute în ceea ce vrem noi să facem, nicidecum să stea deoparte şi să critice, asta o poate face oricine. Trecerea ei la Fundaţia Arta nu e decât o măsură provizorie pentru a putea fi editată în continuare, până când şi dacă se va găsi cineva să suporte cheltuielile pe care o revistă le cere.

Dezv. : Care erau costurile efective pentru tipărire, salarii, hârtie etc? Şi ce sumă se aloca, de fapt, lunar, pentru revista Tomis? Unde ajungea diferenţa?

D.M. : Eu am fost redactor la Tomis, nu am avut acces la cifre şi, poate dintr-o ignoranţă pernicioasă, nici nu m-a interesat. Nu revin asupra subiectului despre care am spus mai sus tot ce aveam de spus.

Dezv.: Există sau au existat şi alte interese în afara aceluia de a tipări o revistă culturală?

D.M.: În ceea ce mă priveşte, n-aş fi putut avea niciun interes. Doar poate acela de a fi mai vizibil în spaţiul literar, deşi, fără niciun fel de ipocrizie, n-am fost şi nu sunt prea interesat de această vizibilitate.

Dezv.: Care sunt principalele probleme cu care vă confruntaţi în prezent?

D.M.: În mare parte, problemele sunt de ordin financiar şi apoi de efectiv. Nu e uşor să faci toată munca de redacţie în doi oameni, dar avem răbdare şi sperăm să ni se alăture şi cei care îşi dau seama că nimeni nu vrea să fure nimic, că vrem să facem o revistă care să poată concura cu cele mai bune reviste din ţară.

Dezv.: „Sună” bine viitorul revistei? Cum îl vezi?

D.M.: Viitorul ei e încă incert, nimeni nu poate duce un proiect ca acesta fără sprijin, nu sunt convins că se va găsi forma de finanţare care să-i permită o apariţie constantă şi la un standard adecvat, dar mai am răbdare.

Dezv.: Ce le transmiţi celor care critică iniţiativa ta de a continua proiectul Tomis?

D.M.: Nu le spun decât că ar face mai bine să ajute cu ceva, sau, dacă vor, să vină să preia ei proiectul. Sunt plictisit de cei care se mulţumesc să facă prea puţin şi să critice prea mult.

Antena 3 preia Primaria Constanta

2010-09-17T19:01:00.003+03:00

Este carismatic, spun simpatizanţii şi oamenii din PNL. Are un discurs bun şi convingător, spun tot ei. Poate să îl învingă pe Mazăre din primul tur, spun ăi mai de sus. Oau, spun eu, mirându-mă că cineva îşi propune asta, în Constanţa. Apoi, întreb şi despre cine este vorba.

Apare la TV în fiecare seară!
Este tânăr!
Este carismatic!
Este bun!
Are discurs!
Este constănţean!
Esteeeeeee...

... analistul Radu Tudor?! De la Antena 3? Este constănţean?! Ahahahahaha, mişto... Pe bune?
Om vedea... Până una, alta am auzit că nu e o noutate. Unii spun că nu va candida pentru că nu acceptă să facă interesele altora. Alţii spun că acceptă să urmeze interesele, dar... doar pe-ale lui. Alţii spun că e vrăjeală şi că PNL Constanţa pune asta în cârca lui, de pomană. Eu nu ştiu ce să zic... foarte tare, frate! Habar n-aveam că e constănţean... Şi-o fi amintit şi el, recent.
Oricum, "băiatu' bun", aşa cum pare el a fi... finuţ, cu "discurs bun", diplomat, elegant, cu bun simţ, cultură generală şi la costum... nu se poartă la Constanţa. Adică n-are priză la public, dom'le... . Noi iubim alte costume, alte discursuri, alte mesaje, alţi băieţi (răi, slăbănogi de "foame", cu spirit comunisto-revoluţionar etc)... . Dar Radu Tudor de unde să ştie, dacă nu dă pe-aici? Sau cel puţin... dacă noi, oamenii cu ştampila în mână, nu-l vedem? Adică îl vedem, dar doar le teve... .

Ne-auzim cu detalii!

Ieri, a doua zi cu fumuri electronice

2010-08-21T13:25:00.006+03:00

21 august, 2010
Ora 13:00

Bun. Până acum e bine. Sunt la Vraja Mării şi vă relatez de la faţa locului.
Doi bătrânei care vorbesc despre bebeluşii arşi la maternitate şi se contrazic dacă erau 200 de grade sau mai mult în încăperea incendiată, se uită cam ciudat la mine. Probabil s-or întreba dacă de la ţigara mea poate porni vreun incendiu. Le-aş răspunde că nu, dar mă amuza feţele lor curioase. Se uită la fel cum mă uit eu la un iPod.

Ora 13:30

O doamnă vine să îmi ceară o brichetă: "N-am, nu fumez". Mă taie cu o privire de turistă nemulţumită că noi, constănţenii, nu ne-am sinchisit să ne cărăm din oraş, când ei, turiştii au sosit în concediu, şi din cauza asta ne înghesuim cu toţii într-un orăşel împuţit de manele, mici, porumb fiert şi hamsii îmbibate în ulei rânced. Cam asta era faţa ei:
"Cum adică nu fumaţi? Eu văd că fumaţi!"
"Aaaa, staţi că asta e o ţigară electronică... nu am nevoie de brichetă la ea!"
"Bine, mulţumesc", îmi întoarce fundul îndesat într-o pereche de blugi trei sferturi.

Ora 13:45

Vine chelneriţa să schimbe scrumiera. Şi şoc! Scrumiera nu trebuie schimbată. Se uită la mine, se uită la scrumieră, se uită iar la mine, apoi la ţigară, apoi la scrumieră iar, la mine, deja am ameţit amândouă. Pune scrumiera la loc, eu zâmbesc, pleacă cu capul întors spre scrumieră şi hotărăşte probabil să-şi facă o programare la oftalmolog.

Ora 14:15

M-am plictisit şi de fumat, şi de stat la Vraja Mării. Am învăţat că ţigarea se opreşte singură atunci când am tras prea mult din ea. Timp de câteva minute (câteva minute bune) nu mă mai lasă să fumez.

***

Ora 00:45

Apoi, seara, pe la 20:00, am fost în Friends. Aici totul a fost mult mai relaxant. Nimeni nu se uita la mine, nimeni nu mă întreba nimic, nimeni nu vroia brichete etc. Sau poate nu eram eu atentă. Am băut o bere (vorba vine). Se simte puţin diferenţa când bei bere. E ca şi cum fumezi ceva mai "soft". Am fumat cu aromă de cafea în timp ce beam bere. Nu m-a deranjat. Apoi am încercat un Kent 4, de curiozitate, să văd cum mă simt. Înainte, îl fumam în... 2-3 minute. Acum am avut nevoie de 2-3 minute doar ca să trag al doilea fum. Mi s-a părut oribil. Mâine e a treia zi.

(Textul ar fi fost postat în timp real dacă stick-ul de la RDS nu era şi el "electronic"... )

Nici ţigările nu mai sunt ce-au fost!

2010-08-20T09:14:00.003+03:00

E prima zi când voi fuma cu sete ţigări electronice. În fapt e doar una care nu se stinge niciodată. Visul meu din adolescenţă, când îmi număram monedele de 5 bani să îmi iau un pachet de Pall Mall albastru mic, care costa 1,5, apoi 2 lei. Apoi au dispărut pachetele mici şi-a început coşmarul scumpirilor.

Pe-atunci mă întrebam: "Doamne, n-or inventa ciuciunghezii ăia o ţigară care nu se termină niciodată? S-o aprind când vreau, s-o sting când vreau, să nu mai miroasă tata că am fumat, să pot să fumez şi-n clasă, să fumez şi când mă duc la film, şi în bibliotecă, şi-n benzinărie, până şi-n biserică?" N-a trecut mult timp, cred că vreo doi ani, şi un prieten al unui prieten ne-a povestit că va importa "ţigări electronice" care... mi-au îndeplinit visul din adolescenţă.

Azi e prima zi şi se anunţă una încărcată, lungă şi enervantă. Dacă nu voi simţi nici o diferenţă între ţigările mele şi asta electronică, multe din problemele mele vor fi dispărut. Revin cu detalii.

Cafeaua si sefii

2010-08-05T00:40:00.003+03:00

Daca cineva pe care-l critici, intr-o zi infernal de calda, ca ieri, spre exemplu, ajunge seful tau, inseamna ca s-a meritat cafeaua. A zis-o un "clasic" in viata care se gandeste daca mai comanda a doua cafea, sau nu... :) Nota de plata, la faza asta, nemteste.

Rebutul de la OTV. Scuzaţi pleonasmul.

2010-07-23T12:19:00.003+03:00

Pentru oteviştii care încă mai cred că otrava i-a fost inserată în corp prin telepatie, iată SMS-ul integral lăsat de MM şi comentariul psihologului Hanibal Dumitraşcu:

"Nimeni nu are vreo vină. Toţi mă iubiţi enorm şi aţi făcut totul pentru mine. Motivul este acesta: nu mă mai pot suporta fizic vorbind, sunt defectă, un rebut, aşa cum am fost mereu, dar abia acum realizez cu adevărat. Te iubesc, Puiucul meu (Puiu, soţul artistei), ai făcut totul pentru mine. Te iubesc, îngeraşul nostru! Vă iubesc mami, tati, Marian, Mihaela, Mihăiţă, mătuşa, tata Botoşani, Dana, George. Aţi făcut totul pentru mine şi toţi ceilalţi aţi fost buni cu mine. Puiucul meu, puiucul meu, puiucul meu, puiucul meu, puiucul meu, puiucul meu".

http://www.cotidianul.ro/120456-SMS-ul_de_adio_integral_al_Madalinei_Manole

Au desfiintat revista Tomis

2010-07-19T00:43:00.001+03:00

Nu-mi vine sa cred ca revista Tomis s-a desfiintat.
Sunt in stare de soc.

http://www.cugetliber.ro/1279314000/articol/65505/revista-tomis-a-fost-desfiintata-vineri-prin-hotararea-consiliului-local-municip/

Mădălina Manole nu s-a sinucis. MM şi-a abandonat copilul

2010-07-14T10:32:00.004+03:00

Dacă-mi explică şi mie cineva de ce era depresivă Mădălina Manole (care azi împlinea 43 de ani şi nu arăta asta, era căsătorită, avea un copil de 2 ani, tocmai pregătea lansarea unui nou album etc) poate o să înţeleg de ce a făcut asta. Faptul că nu i-a păsat de copilul ei e ca şi cum l-ar fi abandonat. Iar despre femeile care îşi abandonează copiii, ar fi de preferat să nu încep să-mi spun părerea aici... . Sorry, n-o să pot începe precum toţi colegii mei de breaslă (la fel cum se întâmplă, de fiecare dată, când moare câte un artist din generaţia veche, pe care nu îl mai băgaseră în seamă de mult) să pup în fund amintirea "fetei cu părul de foc", să despic firul în patru şi să cotrobăi în toată discografia melodii şi versuri despre moarte, despre viaţă, despre copilul ei etc (Vezi tam-tam-ul cu Laura Stoica). A făcut-o şi atât. Motivele nici nu mai contează.

Bedros Horasangian & PROTEST DREPTURI DE AUTOR

2010-07-10T11:36:00.003+03:00

Dimineaţă, am primit "leapşa" asta de la Bedros: "Uite, despre asta e vorba. Dacă poţi să publici şi tu scrisoarea ar fi grozav..."

2010/7/9 Cipariu Dan Mircea <cipariu@yahoo.com>

Stimaţi colegi de suferinţă,

În urma sugestiilor primite din partea voastră, vă trimit textul protestului cu modificările recomandate.

Aştept corecturile până duminică, 11 iulie 2010, ora 17.30, când se va închide lista de susţinere şi confirmări pentru Scrisorea de Protest.

După ce voi opera aceste corecturi voi transmite decidenţilor şi mass-media textul final şi oficial al Scrisorii de Protest.

Cu cele mai bune gânduri,

Dan Mircea CIPARIU

0728.168728

www.agentiadecarte.ro

SCRISOARE DE PROTEST: "Cu ce drept ne luaţi drepturile de autor?"

Domnule Prim-Ministru Emil Boc,
Domnule Preşedinte al României Traian Băsescu,
Domnule Avocat al Poporului prof.univ.dr. Ioan Muraru,
Domnule Preşedinte al Curţii Constituţionale Augustin Zegrean,

Impunerea CAS pe drepturile de autor şi scăderea sumei forfetare de la 40% la 20% ne obligă pe noi, semnatarii acestei SCRISORI DE PROTEST, creatori şi deţinători de drepturi de autor, să protestăm cu fermitate şi să cerem Guvernului României şi Curţii Constituţionale să corijeze o decizie care îi va fa face pe cei mai mulţi dintre deţinătorii de drepturi de autor să trăiască la limita de jos a subzistenţei. Atragem atenţia decidenţilor din Executivul României că vom folosi, până la rezolvarea cererii noastre, toate formele legale de protest, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional.

Nu dorim să fim impozitaţi de două sau de chiar trei ori în plus pentru creaţia noastră. Pe lângă impozitul de 10% pe veniturile din drepturile de autor, cât lua statul fiecărui creator până acum!, se vor adăga noi impozite sociale şi scăderea sumei forfetare de la 40% la 20% - astfel încât se va impozita 80% din orice contract pe drepturi de autor (ceva mai puţin la operele monumetale).

Guvernul României nu trebuie să pună noi biruri sociale pe creaţie pentru că astfel îi aduce pe mulţi creatori într-o situaţie de faliment social, economic şi financiar şi îi va determina pe foarte mulţi dintre aceşti creatori să părăsească România. Rezultatele acestor drepturi de autor nu sunt produse de serie, sunt produse unicat!, chiar şi atunci când un jurnalist ori un scriitor scrie un text critic la adresa guvernării sau a clasei politice. Creaţia fiecăruia dintre noi nu e mediată nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai şi numai de Bunul Dumnezeu. Operele noastre culturale, artistice, ştiinţifice şi info-educaţionale sunt unicat, taxate numai de talent, stil şi educaţie. Cu ce drept ne luaţi drepturile de autor?
În al doisprezecelea ceas, puteţi opriţi exodul de creiere din România şi sărăcirea celor care apără prin operele lor unice identitatea culturală şi spirituală a României!

Semnatarii Protestului:
Dan Mircea CIPARIU, scriitor, preşedintele Secţiei Poezie - Uniunea Scriitorilor din România - filiala Bucureşti
Andra ROTARU, scriitoare, editor coordonator www.agentiadecarte.ro
Cornelia Maria SAVU, scriitor, redactor revista "Cultura"
Mihai ZGONDOIU, artist vizual, vicepreşedintele Asociaţiei EURO CULTURART
Liviu ANTONESEI, scriitor
Nichita DANILOV, scriitor
Traian T. COŞOVEI, scriitor
Ştefania COŞOVEI, scriitoare
Mircea CĂRTĂRESCU, scriitor
Ana BLANDIANA, scriitoare
Romulus RUSAN, scriitor
Ion ZUBAŞCU, scriitor
Denisa COMĂNESCU, scriitoare
Nicolae PRELIPCEANU, scriitor
Ioan GROŞAN, scriitor
Ion MUREŞAN, scriitor
Maria RĂDUCANU, artistă (de jazz)
Şerban FOARŢĂ, scriitor
Marcel TOLCEA, scriitor
Victor Ioan FRUNZĂ, regizor de teatru
Andrei BĂDIN, jurnalist
Sorin ILIEŞIU, cineast
Mircea PRICĂJAN, scriitor, traducător, redactor revista "Familia"
Bedros HORASANGIAN, scriitor
Cristina CÂRSTEA, scriitoare
Mircea MORARIU, prof.univ.dr., critic de teatru
Monica ANDRONESCU, critic de teatru
Gabriela ADAMEŞTEANU, scriitoare
Alina COSMOIU, realizator tv, scenarist
George Costin, actor, manager cultural
Claudiu CIORTAN, artist fotograf
Dumitru Augustin DOMAN, scriitor, revista "Argeş", Piteşti
Mike GODOROJA, artist, producător muzical, realizator tv-radio, jurnalist
Irina IOSIP, artist vizual
Adrian Alui GHEORGHE, scriitor, director al revistei de cultură, arte & atitudini "CONTA", Piatra Neamţ
Cassian Maria SPIRIDON, scriitor, redactor-şef al revistei "Convorbiri literare", Iaşi
Denis DINULESCU, scriitor
Rudi SCHMUECKLE, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, grafician şi caricaturist ( membru FECO ), Sibiu
George ARION, scriitor şi jurnalist
Gellu DORIAN, scriitor, directorul revistei "Hyperion", Botoşani
Aura CHRISTI, scriitor, redactor-şef al revistei "Contemporanul"
Andrei POTLOG, editor, director general Editura EuroPress
Vlad RĂDESCU, actor
Cristian ROBU-CORCAN, scriitor
Anutza GENESCU, scriitor şi traducător de literatură science-fiction
Liliana PETRUŞ, redactor-şef al Publicaţiilor "Flacăra"
Liliana TRUŢĂ, scriitor, Cluj-Napoca
Diana MORĂRAŞU, traducător
Simona VILĂU, artist şi curator independent
Claudiu POPESCU, artist vizual
Ciprian CIUCLEA, artist vizual, directorul IEEB
Rareş ILEA. artist vizual, membru UAP -România
Laura BOCANCIOS, traducător
Florina ZAHARIA, scriitor, redactor-şef al revistei "Dunărea de Jos", Galaţi
Radu Pavel GHEO, scriitor
George ANGHELESCU, artist vizual
Robert ŞERBAN, scriitor
Nicolae COANDE, scriitor
Marian DOBRE, artist vizual
Simona SORA CONSTANTINESCU, scriitor, editor coorodnator "Dilemateca"
Lucian VASILIU, scriitor
drd.UTO Gusztav, artist vizual, lector universitar
Ioana IERONIM, scriitoare
Ciprian CHIRILEANU, artist vizual
Dorina CIOPLEA, redactor cotidianul "Gorjeanul"
Lavinia CREŢU, artist vizual
Alexandru BACIU, scenarist
Paul CIBU-DEACONU, traducător
Andrei CREŢU, muzician, Sibiu
Silviu GENESCU, scriitor şi traducător
BALKO Mihai - sculptor, restaurator, curator, secretar "Asociatia Volum Art"
Simona BORTEANU, artist vizual
Matei ENRIC, artist vizual
Mălina IONESCU, artist vizual, scenograf de costume
Gabriel BRĂNESCU, artist plastic, Barcelona, Spania
Lidia NEAGU, jurnalist
Cristina SCHEK, traducător, artist vizual
Noris SCHEK, muzician
Dan-Silviu BOERESCU, scriitor şi jurnalist
Octavian UNGUREANU, comics artist, Bucureşti
Adrian SITARU, regizor de film
Alexandru TOMA, comics artist, desenator, grafician
George BODOCAN, artist vizual
Alexandra PIRICI, coregraf independent şi performer
Anca BOLDEA, scriitoare
Dan COSTE, jurnalist
Dănuţ UNGUREANU, scriitor
Rodica SĂRMAŞ FURNEA, jurnalist
Laurian POPA, artist vizual
Oana TĂNASE, critic de artă, jurnalist
Ramona GUJAN BUNESCU, editor new media
Ioana IERONIM, scriitoare
Ioan CODREA, actor Aualeu-Teatru de Garaj şi Curte, Timişoara
drd. designer Mihnea GHILDUŞ, designer profesionist, freelancer
Octavian SOVIANY, scriitor
Doru DRĂGUŞIN, artist plastic
Daniel CRĂCIUN, artist plastic
Gabriela CULIC, artist plastic
Nichaela NICA-CRĂCIUN, artist plastic
Ildiko GABOS-FOARŢĂ, traducătoare
Augustin IOAN, scriitor, prof.univ.dr., Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", Bucureşti
Daria DUMITRESCU, director Galeria Sabot, Cluj-Napoca
Oliviu CRÂZNIC, scriitor
Alexandru ARION, publisher al Publicaţiilor "Flacăra"
Mihail COŞULEŢU, artist vizual
Ion BARBU, artist & caricaturist
Iulia SIMA, jurnalist şi visual-artist
Mihai TIŢA, scriitor şi jurnalist
Linda PRICĂJAN, traducătoare
Olivia NIŢIŞ, art critic & curator
Monica ISTRATE, VP Graphis 122 non-profit cultural organization
Mădălina LAZĂR, artist vizual
Bertha SAVU, freelancer în publicitate
Şerban SAVU, artist
Ana-Maria MUNTEANU, actriţă
Andrei OGRADĂ, graphic designer, freelance
Ina MOJOIU, jurnalist, manager proiect decosieco.ro
Elena ANDREI, artist vizual & redactor revista de artă contemporană ArtClue
Alexandra Alma UNGUREANU, scenograf
Cristian TOPAN, caricaturist
Mariana GORCZYCA, scriitoare, Sighişoara, USR - filiala Mureş
Alice CARACOSTEA, actriţă, TNB
Mădălina GHIŢESCU, actriţă
Valter HRISTESCU, scriitor, editor The Romanian Echo/ Oregon Portland / USA
Gabriel MIHALACHE, artist plastic, membru U.A.P
Clara VODĂ, actriţă
Dorothea KUNDI, traducãtor
Sorin MIRON, actor
Ştefan Radu CREŢU, artist plastic
Roxana ACHIM, jurnalist
Diana Adriana SFERLE, traducătoare
Mona ANTOHI, redactor editura Humanitas, traducătoare
Rodica LĂZĂRESCU, prof.dr., autor de manuale şi lucrări-info-educaţionale
Oana BÂRNĂ, editor Humanitas
Mara PATRICHE, coordonator artistic I Love Bucharest
Otilia CADAR, artist vizual
ZOIŢA, artist vizual
Liviu G. STAN, scriitor
Steluţa SANILSAU SĂLĂJAN, traducătoare
Claudiu TRIF, artist vizual, producător Antena 3
dr. Luminita GLIGA, artist vizual, membru U.A.P
Octavian BOUR, grafician
Alexandru Mike GHEORGHIU, actor, Teatrul C.I. Nottara
Nicolaie LAZĂR, scriitor, USR-filiala Sibiu
Cosmin MANOLESCU, coregraf, manager cultural
Valentin HOTEA, regizor de film
Adrian ROMAN, regizor de film
Marina ALBU, artist vizual
Iulia POPOVICI, PR & Events manager
Titi PALADE, producător TV
Andreea ANDRONIC, scenarist
Lucian ŞTEFĂNESCU, jurnalist
Mircea TIBERIAN, muzician, compozitor şi interpret de jazz
Ana DRAGOMIRESCU, traducător
Puşa ROTH, scriitoare, realizator radio
Iulia GORZO, traducătoare
Cristina POTERĂŞOIU, director executiv Asociaţia Editorilor din România

Nu ştiu exact cum, dar ar trebui semnată... .

Nota bene

2010-07-09T18:05:00.003+03:00

În postarea cu porcii şi puşculiţa Tomis am numit anumite persoane "porci" şi ţin să precizez că atunci când am spus "porcii" nu m-am referit la: Bogdan Papacostea, Dan Mihuţ, Mircea Ţuglea, Daniel Clinci, Mădălin Roşioru & restul autorilor/angajaţilor de la Tomis. "Porci" sunt exclusiv cei despre care, cu toţii ştim, că spală bani prin intermediul revistei. Revista primeşte 600 milioane de lei vechi în fiecare lună, iar angajaţii primesc, aşa cum spunea şi Bogdan Papacostea, în jurul a 600 de RON pe lună. Oricum am da-o şi oricât am înflori calculele la sfârşitul lunii, restul până la 600 de milioane de ROL nu iese de nici o culoare. Despre asta vorbim.

Îmi pare rău dacă exprimarea mea a făcut loc altor interpretări în afara acesteia de mai sus. Dacă nici acum nu se înţelege ce vreau să transmit, bag blogu' să alerge pe plajă, să-şi mai aerisească minţile.

Porcii şi puşculiţa Tomis

2010-07-09T09:33:00.002+03:00

De când am fost pusă faţă-n faţă cu nişte documente care mi-au mai spălat din naivitate, prin 2005-2006, am început să iau lucrurile în glumă. Oricum de-atunci toate mi se par de toată jena. Fix de-atunci Revista Tomis este pentru mine un porc-puşculiţă imens.

Sună urât "porc", deşi cei care bagă lunar bani publici la puşculiţă mai au câte ceva de învăţat până să ajungă la delicateţea şi fineţea atitudinii şi gesturilor unui porc. În fine, cum spuneam, lunar nişte porci bagă în porcul-puşculiţă sute de milioane de lei vechi. Din 2006 câte 300 milioane ROL, ajungând la 600 milioane în 2010.

Acum, cică vor să spargă şi gaşca, şi porcul. Noi ştim însă, că banii nu mai sunt acolo. Deci, dragi porci, unde-s banii? Şi de ce spargeţi gaşca? Se-apropie Ignatul cultural şi sunteţi primii pe lista "tăierilor"? Plesneşte şoricul, sau e doar un zvon care vă face râtul să mai tremure puţin?

Citiţi mai multe aici:

Dan Mihuţ (director al revistei Tomis): http://dannish.wordpress.com/2010/07/06/adio-tomis/

Mircea Ţuglea: http://mircea-tuglea.blogspot.com/2010/07/o-veste-tristo-pesimista.html

Bogdan Papacostea (redactor-şef al publicaţiei): http://hazzo.wordpress.com/2010/07/07/ora%c8%99-de-curve-%c8%99i-blambeci/

E ceva cu moţ! E ceva cu fălci! Ba nu, e chiar Darie Ducan!

2010-07-05T11:01:00.003+03:00

(Foto preluată de pe blogul maestrului Darie "Pepe" Ducan)
Aoleu, am râs cu lacrimi! Într-o zi în care nimic nu părea că va fi funny, iată ceva de "hahaha". Darie Ducan, super ofertă. Băiatu' ăsta poate să scrie pentru oricine, orice, oricând, oricum, în orice context, tot, tot, înţelegeţi? Absolut orice! Cum să nu-l invidiezi? Această jucărie câştigată la unul dintre ouăle Kinder, dar, iată, montată greşit, e darul lui Dumnezeu pentru ceea ce a fost promovat ca fiind anul 2012: Vadim, Păunescu şi Becali strânşi într-un singur om care, pe deasupra, mai are şi toată viaţa înainte. Iată, mai jos, bancurile zilei. Dacă n-aveţi răbdare să citiţi, vă înţeleg. Pot să vă spun doar că se merită să parcurgeţi operele până la final: vă veţi simţi mai protejaţi, mai uscaţi şi mai curaţi!

Roman despre unghiile tăiate: http://darieducan.blogspot.com/2010/05/poemul-lepadarii-dfe-sine.html

Poeme geniale, multe, la bax şi ieftine, made in China: http://darieducan.blogspot.com/2010/05/rasini-literare-eficienta-opinii.html

Poem mortal... http://darieducan.blogspot.com/2010/05/ciupercile.html

Poetul total-mortal-ducan poate fi şi libidinos: http://darieducan.blogspot.com/2010/05/blog-post.html

La naiba, îl găsiţi la bibliotecă, de ziua lui: http://darieducan.blogspot.com/2010/05/da-azi-am-facut-22.html

Şi interviurile sunt geniale, realizate de "reporteri" la fel de geniali ca mentorul tuturor generaţiilor de scriitori adevăraţi, membri ai USR, Darie Ducan: http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/george-roca-scriitori-romani

PS: Comentariu de pe blogul maestrului Darie:
andreea m. spunea...
ce dor imi e de tine si de poezia ta! Te-am vazut intr-o zi in spate la muzeu, erai binedispus, la o masa, mi-a fost rusine sa vin la tine.
5 mai 2010, 21:56

Oare este atât de dornic şi însetat de scris încât n-are răbdare până scriu fanii lui comentarii şi le-o ia înainte? L-ar prinde şi numele Andreea, este genial în orice rol, până şi cel de femeie.
Te pup, maestre! Pentru reclama făcută, poate mă ajuţi să intru şi eu în Uniunea Scriitorilor.
Hai, că sunt fată de treabă. Doar ai văzut... ;) Ne mai auzim!

Ultimii trei ani

2010-07-01T22:32:00.002+03:00

... s-au încheiat oficial azi. Un moment pe care îl aşteptam de când m-am înscris la facultate, dar pe care l-am regretat atunci când a sosit. Pentru că au fost (şi sunt sigură că aşa vor rămâne) cei mai frumoşi trei ani, post-adolescenţă :) Perioada în care profesorii de la Istorie şi Ştiinte Politice (specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene) mi-au demitizat Bucureştiul pas cu pas, curs după curs, sesiune după sesiune :) Prima oară, după mulţi ani, când am avut emoţii :)

Poze pe facebook :)

Mărturii despre mineriadă, cenzurate de o blondă

2010-07-01T10:11:00.003+03:00

Alina Roman (foto): Un fleac, i-am cenzurat...

Pe blog la Mugur Grosu, http://www.mugurgrosu.blogspot.com/, am citit asta:

"Recent, Blonda de la Străzi (cum îi mai spune presa interesată în subminarea siguranţei naţionale) a simţit nevoia să-şi manifeste competenţele şi sub străzi, mai exact în Pasajul din Piaţa Universităţii. Aici se deschisese recent, fără vuvuzele şi pişcoturi specifice, expoziţia Constatare la faţa locului: o serie de fotografii document şi mărturii ale victimelor mineriadei din 13-15 iunie 1990). Ieri am aflat de la curatorul expoziţiei, Simina Bădică, o veste halucinantă: direcţia gropilor capitalei a dispus cenzurarea textelor-mărturii, motivând că "incită la violenţă"! N-au avut însă nicio problemă de conştiinţă să aprobe, fix în acelaşi loc şi aceeaşi perioadă, nişte reclame la canapele Ikea, foarte potrivite pentru odihna memoriei, care instigă la consumism, jemanfişism si sedentarism.. Nu ne rămâne decât să răspândim noi marturiile".

Mărturiile despre mineriadă, aici: http://mugurgrosu.blogspot.com/2010/06/ce-ai-cautat-fa-aici-vrei-democratie.html

Aş vrea să o întreb ce i se pare instigator într-o expoziţie de genul ăsta. Mi-e teamă însă, că, mai nou, sunt considerată pericol de toate felurile, inclusiv în ce priveşte siguranţa blondelor.

72 de ore

2010-06-20T15:10:00.004+03:00

Adică mai puţin de atât. Intru miercuri. Aş prefera să mai merg încă trei ani la şcoală, sau orice altceva. Sau nu, pentru că după aia, oricum, tot aici ajung. Mă uit la rochiile întinse în balcon. Sunt patru şi toate au ceva roz în ele. La propriu. Într-una arăt ca Andreea Marin la Surprize-Surprize, într-una ca o turistă venită să viziteze oraşul vechi şi Cazinoul, într-una ca o piţipoancă ce vrea să pară deşteaptă şi cool, într-una ca o gipsy emancipată şi rebelă, iar în cealaltă ca o ţărăncuţă inocentă şi tocilară venită la oraş să studieze. Celelalte sunt banale. În celelalte nu arăt a nimic şi nimeni, deci au ieşit din schemă.

Un Caucaz liniştit

2010-06-19T11:58:00.004+03:00

Care ar fi fost contextul actual din Caucaz dacă Turcia ar fi recunoscut genocidul armenilor? Armenii nu ar mai fi avut motive pentru a păstra ranchiună şi furie împotriva poporului turc, iar între cele două state ar fi existat legături strânse de prietenie la fel cum acum nu mai există şicane şi tensiuni între Polonia şi Germania? Armenia ar fi căutat să păstreze relaţii bune cu Turcia, schimburile comerciale fiind poate prioritatea urmărită de săracul popor armean?

Dacă Armenia s-ar fi apropiat astfel de Turcia ar fi dispărut motivul căutării „protecţiei” ruseşti, ori de altă natură. Pe de altă parte, armenii ar fi fost mai degrabă interesaţi de menţinerea legăturilor prielnice cu Turcia decât de revendicarea Karabahului şi ar fi fost conştienţi că o astfel de revendicare le poate ruina colaborarea cu turcii. Foarte probabil, iată, că tensiunile din Nagorno-Karabah n-ar fi existat.

Dimpotrivă, cu Turcia mediator, relaţiile dintre Armenia şi Azerbaidjan ar fi fost, indiscutabil, altele. Iată, deci, cum o prietenie între primul popor creştin şi un stat reprezentativ pentru puzzle-ul lumii islamice ar fi creionat orizontul unui frumos răsărit al bunului augur în conflictele religioase şi etnice din regiune.

Armenia n-ar mai fi aplecat urechea la ademenirile Rusiei dezbinatoare şi astfel până şi puterea Rusiei în zonă ar fi fost slăbită, prin pierderea Armeniei şi a armenilor din Azerbaidjan. Trioul Turcia-Armenia-Azerbaidjan ar fi fost câştigat.

Să nu uităm că Turcia păstrează relaţii foarte bune cu Iran, iar Georgia dacă ar întâlni peştişorul de aur al relaţiilor internaţionale l-ar ruga să o mute de lângă Rusia, pe harta Europei. Cu o Turcie protectoare de această dată, Georgia ar fi „adoptată” în marea familie a ipoteticului Caucaz, alături de Armenia, Azerbaidjan şi fratele mai mare, dobândit prin alianţă, Iran.

Pe de altă parte, se pretează să ne întrebăm ce ar alege oficialii europeni? Să slăbească un bloc solid în Caucaz, care oricum este „integrat” mai mult în Orient decât în conceptul de Europa, deci ar putea mai degrabă să pună bazele, cel puţin metaforic, unei „Uniuni Orientale”, ori să încurajeze astfel de relaţii?

Nu în ultimul rând, cum ar privi America o astfel de „prietenie”, cu un Iran pe umărul căruia s-ar sprijini state fragile precum Georgia, Armenia sau Azerbaidjan, la îndemnul Turciei? Ar închide ochii SUA peste trecutul lor cu Rusia şi ar apela la înclinaţiile ruseşti către dezbinare? Ar bate obrazul Turciei, căptuşită la graniţe cu trupe NATO, din cauza unei apropieri periculoase şi care nu este pe placul SUA?

Despre copii şi licenţă

2010-06-18T21:50:00.006+03:00

Cunoştinţele, colegele, prietenele, verişoarele, mătuşile mele (şi alte femei) au născut în perioada asta. Sunt înconjurată de nou-născuţi, copii care au mijit ochişorii de 2-3 luni în lumea asta, în care domină principiile securităţii colective şi ale politicii de putere, copilaşi de-a buşilea printre partide politice, doctrine, nebuni în funcţii de conducere şi crize de toate felurile şi "oameni în toată firea" de un anişor-doi, alergând printre întrebări existenţiale şi oameni care mor cu fiecare cuvânt pe care îl rostesc.

În stânga e mama care mă întreabă dacă nu mi-am făcut şi eu un prieten. Îi spun că nu. Şi dacă nu, când am de gând? "Când te măriţi, Andreea?". Îi întorc spatele. Degeaba: în dreapta e tata care mă dojeneşte că am găsit cel puţin un cusur fiecărui băiat (dintre cadeţii de pe vapoarele lui, pe care mi-i aducea acasă, să mi-i prezinte) cu care mi-a făcut cunoştinţă: "Poţi să-mi spui şi mie ce-avea X? Sau Y? Dar Z?! Eu nu te înţeleg, măi, fată! Tu ce cauţi? Ce vrei, de fapt?!". Mă dau la o parte, iar în locul meu rămâne licenţa: "Primul genocid al secolului XX: armean sau turc?" Acum părinţii mei sunt faţă în faţă. Să-şi răspundă singuri. Pentru că unul altuia nu vor putea.

***

Azi am predat licenţa. Marţi sau miercuri o susţin. Sau mă susţine ea pe mine, că (aşa cum ar spune ai mei) nu degeaba am crescut-o, ca să mă lase baltă acum. Îi mulţumesc lui Florin Anghel pentru tot. Cuvintele chiar sunt puţine şi seci când vine vorba de el. Şi încă unui profesor pentru că n-a avut încredere în mine până acum şi a ştiut să îmi arate asta, de fiecare dată.

Mă făceau paranoică dacă spuneam că UE nu rezistă

2010-06-16T11:22:00.008+03:00

Când am spus, în anul I, semestrul I, că UE este o structură foarte sensibilă şi fragilă, asemenea casei de paie construită de primul purceluş din poveste, care la primul vânt mai puternic se duce naibii, unul dintre profi râdea şi îmi spunea "imposibil".

Normal, eram în 2007 şi totul era super tare, toţi eram optimişti din cap până-n picioare în ce priveşte chestiunea europeană. Şi îmi mai spunea să aduc argumente. Când aduceam argumente de genul o posibilă criză economică la fel ca în 29-30 care ar scoate la iveală toate discrepanţele economice dintre statele europene şi diferenţele prea mari de administrare a unei asemenea situaţii, ori capacitatea de a interveni în remedierea unei crize sau a unui conflict, o asemenea ipoteză era considerată apocaliptică şi paranoică.

Acum, la sfârşitul anului III, trebuie să spun, deşi urăsc asta: "Ţi-am spus eu!" (vezi mai jos, ştirea de pe Realitatea TV, preluată din Daily Mail). Cu siguranţă nu-şi mai aminteşte că am zis asta, nici nu mai contează în fapt, pentru că nu sunt prima care s-a gândit şi a susţinut teoria "paranoică". Poate dacă scriam asta atunci, era altceva. Doar şi-atunci aveam blog.

RTV: http://www.realitatea.net/barroso-are-o-viziune-apocaliptica-despre-ue--democratia-europeana-este-in-pericol_718721.html

"Potrivit cotidianului britanic Daily Mail, Barroso le-ar fi spus săptămâna trecută unor lideri de confederaţii sindicale din Europa că statele din sudul continentului - Grecia, Spania şi Portugalia mai ales - ar putea cădea pradă loviturilor militare şi revoltelor violente provocate de faptul că guvernele acestor ţări riscă să rămînă fără niciun ban.
Barroso a prezentat, potrivit aceluiaşi ziar, o viziune pur şi simplu "apocaliptică" în cazul în care guvernele din statele cu probleme de deficit bugetar renunţă sau refuză să aplice pînă la capăt măsurile de austeritate bugetară, care să le permită să-şi revină economic. Toate cele trei state menţionate - Grecia, Spania şi Portugalia - s-au democratizat abia în anii '70, după ani grei de dictatură. De altfel, avertismentul-şoc al lui Barroso apare după ce s-a aflat că liderii europeni ar pregăti un pachet de ajutor pentru Spania, pachet de sute de miliarde de euro, asemănător cu cel pentru Grecia.
Daily Mail scrie că alte ţări din Uniunea Europeană care se confruntă deja cu proteste legate de măsurile de austeritate sunt Italia, Ungaria şi România, unde salariile din sectorul public urmează să fie reduse cu 25%. Tonul şocant al avertismentului lui Barroso - cunoscut ca un lider optimist şi foarte cumpătat în afirmaţii radicale - subliniază îngrijorarea majoră de la Bruxelles că actuala criză a deficitelor bugetare riscă să ducă nu doar la colapsul monedei euro, ci al Uniunii Europene însăşi şi în primul rând al democraţiilor fragile, mai scrie cotidianul britanic.
Avertismentul lui Barroso reprezintă cea mai recentă verigă dintr-un lung şir de declaraţii alarmiste făcute de lideri europeni. Şeful sindicaliştilor europeni a declarat, marţi, că Europa ar putea ajunge din nou în situaţia anilor '30. “Este extrem de periculos. Acum ne aflăm în 1931 şi ne îndreptăm înapoi către 1930 cu Marea Depresiune şi ne trezim cu dictatură militară”, a spus într-un interviu acordat portalului EUobserver, John Monks, secretarul general al Congresului Sindicatelor Europene. “Nu spun că suntem deja acolo, dar poate fi o problemă foarte serioasă, nu numai din punct de vedere economic, ci şi politic”, a adăugat Monks.
Un eventual faliment al Spaniei ar reprezenta o problemă uriaşă pentru unitatea Uniunii Europene, în condţiile în care această ţară contribuie cu aproape 12% din PIB-ul UE. În comparaţie, Grecia, care a dat atâtea bătăi de cap statelor din zona euro, contribuie la PIB-ul european cu doar 2,5 procente.
Marţi, comisarul european pentru economie, Ollie Rehn, a declarat că Cipru, Danemarca şi Finlanda s-au alăturat ţărilor din UE cu deficite bugetare excesive.
Rehn a recomandat ca Finlanda să-şi corecteze deficitul bugetar până în 211, Cipru până în 2012, iar Danemarca în 2013.
“Intrarea celor trei ţări în rândul statelor care şi au depăşit ţintele pentru deficit bugetar arată gravitatea crizei economice şi fiscale prin care trecem”, a declarat comisarul european, citat de EU Observer.

Zero pentru Realitatea TV

2010-06-15T08:35:00.004+03:00

Dacă se apucă să roadă un subiect, reuşesc până la ultima firmitură, ba mai rod şi "osul". Comanda se execută instantaneu, armele se întorc oricând. Dar dacă vine vorba de "subţirisme" şi "softisme" de-astea cu artă şi istorie... eee, trebuie să fim mai indulgenţi cu ei. Doar sunt rottweileri antrenaţi pentru mize mari, nu bichoni de plimbat sub braţul cucoanelor.

Voi aţi mai crede ceva din articolul ăsta?

http://www.realitatea.net/picturi-rupestre-vechi-de-35-000-de-ani--descoperite-in-romania_718482.html

Calmul din timpul furtunii

2010-06-01T02:14:00.002+03:00

E 2 dimineaţa şi ieri, la meteo, se anunţa furtună. În jurul meu, în schimb, şi afară, şi înăuntru, un calm care, în sfârşit, m-a cuprins şi pe mine. A venit după o zi năucitoare în caream avut examen la diplomaţia românească interbelică şi postbelică.

Nişte cursuri şi câteva cărţi care vorbeau despre gloria lui Titulescu şi dezastrul de după. Eu aş spune umilirea şi repercusiunile de rigoare, tipic româneşti. Sigur, teoretic, Titulescu a fost un erou, personal cred că e discutabil. Ca inteligenţă şi diplomat, nimic de zis. Despre încercările eşuate de a menţine securitatea regională, mai e de discutat.

Dar în fine, nu te pui cu teoria. Un alt examen la care a trebuit să scriu "ce trebuie" şi nu să "aberez". Şi am fost anunţată asupra acestui aspect chiar înainte de examen, deci no chance.

Unii cred că dacă îţi exprimi opinia şi eşti dornic să faci lucrul ăsta înseamnă că nu ai învăţat şi te agăţi de ultima soluţie ca să nu laşi foaia goală. Nimic mai fals. Acei "unii" au uitat că au fost studenţi, ori n-au fost ceea ce înseamnă "student" în opinia mea. N-aş vrea să am studenţi, precum unii colegi de-ai mei, care încremenesc atunci când sunt puşi să-şi "dea cu părerea" şi nici profesori, de-acum încolo, care să mai întretaie aerul pe care îl respir în aceeaşi clasă cu ei, cu replici de genul celor de mai sus. Dar asta e altă poveste.

N-am închis un ochi de ieri şi nu pentru că aş face pe eroina, dar nu pot din cauza remuşcărilor şi pentru că simt că nu mai am timp fizic pentru a termina ce am de făcut. Examenele s-au terminat "glorios" cu politica externă a României după 1920, azi încep restanţele, 90% fiind examene picate prin neprezentare. Eram şmecheră şi invincibilă, mai aveam timp până în anul III.

La 8:00, la Istoria Europei, pentru că nu am deschis ochii la timp. La propriu, pentru că eram foarte obosită. Acum nu i-am închis nici o secundă, de teama că s-ar putea repeta episodul. Mă caracterizează astfel de lucruri. Un alt examen la care trebuie să scriu "ce zice în cursuri" şi nu ce cred eu. Pentru că nu-i pasă de ce cred eu, pentru că în general nu prea-i pasă de nimic, în afară de câteva aspecte pe care atât de puţini le ştiu şi atât de mulţi le-ar folosi drept instrumente de "schimb", ca să nu spun altfel. Eu le ştiu, dar nu-mi folosesc la nimic. Pentru că aşa cum lui nu-i pasă, nici mie nu-mi pasă.

De al doilea, de la 10:00, nu ştiu cum să fug şi unde să mă mai ascund. Pentru că îmi este pur şi simplu ruşine de omul ăla. Poate pentru că l-am judecat greşit atâta timp, pentru că nu am avut curiozitatea să-l cunosc până anul ăsta când l-am rugat să îmi coordoneze lucrarea, ori pentru că voi citi cursurile de-abia acum, în fugă şi fără chef. Pentru că nu-mi place, mi se pare inutil şi plictisitor să vorbeşti despre nişte instituţii şi organizaţii la fel de inutile şi plictisitoare. Şi aici, la fel, trebuie să scrii "la subiect", deşi... . Când ai de ales din două rele nu o alegi pe-aia mai bună? O să încerc şi eu marea cu sare. Doar e 1 iunie.

Mă întorc în întunericul din bucătărie, să mai fumez o ţigară. Se aud pescăruşii şi e călduţ. Mă întreb cum ar fi fost şi ce-aş fi scris aici dacă se adeverea ce-au spus meteorologii, ieri?

Când +- 78 era = cu 88

2010-05-13T08:05:00.008+03:00

Caut să fac un proiect pentru şcoală, despre viaţa culturală din Constanţa, evoluţie, istoric, bla bla, din 1978 până în prezent. Încă n-am înţeles şi nici nu cred că voi înţelege, de ce din 1978 şi nu alt an? Nu ştiu nimic despre perioada 1978-1998, în afara faptului că cei despre care voi scrie în proiect şi-au trăit, în perioada asta, copilăria, pubertatea, adolescenţa şi că la sfârşitul perioadei aveau vârsta pe care o am eu acum. Doar că ei arătau/erau mult mai tineri decât arătăm/suntem noi, ăştia din '88, acum. Ştiu şi ce să scriu în proiect.

Tinereţea rulz! În Constanţa salvează restanţa.

http://asalt.tripod.com/g_erotica01_proiecte.htm

Cotidianul.ro plagiază cu nesimţire articolele pe subiectul MAPN-Plaja Corbu

2010-05-07T11:31:00.002+03:00

Începând cu luna ianuarie 2010, ziarul DEZVĂLUIRI (www.dezvaluiri.ro) a publicat o serie de articole pe tema unui tun imobiliar tras de MAPN pe plaja de la Corbu (judeţul Constanţa). La mai bine de două luni distanţă, jurnaliştii de la Cotidianul au “descoperit” acelaşi subiect, publicând în paginile ziarului lor on-line fotografii, declaraţii şi întregi fragmente de text, toate copiate, fără jenă, din pagina de internet a săptămânalului DEZVĂLUIRI.

Mai mult decât atât, directorul publicaţiei, Cornel Nistorescu, prezent la o dezbatere televizată pe acest subiect, organizată la Realitatea TV, şi-a asumat toate meritele pentru producerea anchetei. „Jurnaliştii de investigaţii” de la Cotidianul au preluat subiectul şi ideea pe care acesta a fost construit, fotografiile postate pe www.dezvaluiri.ro, până şi declaraţiile obţinute în exclusivitate de ziarul DEZVALUIRI, fără a avea decenţa de a cere acordul de a republica aceste informaţii, sau măcar de a cita sursa.

În timp ce jurnaliştii de la DEZVĂLUIRI s-au deplasat la faţa locului, au intervievat zeci de surse şi s-au supus riscului unei întâlniri cu paznicii înarmaţi ai terenurilor de pe plajă, cei de la Cotidianul au preferat să fure articolele şi fotografiile altora şi să jongleze amatorist pe marginea unui subiect pe care nici măcar nu îl înţeleg pe deplin (ca dovadă, ei îi confundă în mod frecvent pe administratorii, respectiv pe proprietarii terenurilor de pe plaja Corbu, confundă termenul „imobil” cu cel de „bun imobiliar” ş.a.). Practic, singura adăugire originală a celor de la Cotidianul este ideea că toată „afacerea Corbu” este o dovadă a manevrelor „triunghiului Băsescu-Boc-Oprea” – afirmaţie hazardată, pentru care nu sunt prezentate nici un fel de argumente…

De-a lungul timpului, articolele, fotografiile şi informaţiile publicate în ziarul DEZVĂLUIRI au mai fost copiate fără drept de o serie întreagă de pseudo-ziarişti, ce activează la fel de fel de publicaţii, de la pagini obscure de internet, la ziarul Tricolorul.

În acelaşi timp, mai multe publicaţii scrise şi televiziuni au solicitat şi au primit asistenţa jurnaliştilor de la DEZVĂLUIRI şi dreptul de a republica informaţii de pe site-ul ziarului, cu citarea corectă a sursei. În acest context, deplângem coborârea ziarului fondat de Ion Raţiu în zona jurnalismului de proastă calitate şi dezavuăm promovarea plagiatului – ca formă de jurnalism – în paginile Cotidianul şi în emisiunile REALITATEA TV. Organizaţia de Investigaţii Jurnalistice,Editor al ziarului DEZVĂLUIRI www.dezvaluiri.ro

Notă: Ca dovadă a plagiatului, prezentăm, în continuare, adresele de internet la care pot fi citite articolele publicate în ziarul DEZVĂLUIRI, respectiv în Cotidianul.
18 ianuarie, ziarul DEZVĂLUIRI (www.dezvaluiri.ro) - "Armata trage un tun imobiliar pe Plaja Corbu" http://www.dezvaluiri.ro/exclusiv/474594-armata-trage-un-tun-imobiliar-pe-plaja-corbu.html

23 martie, ziarul DEZVĂLUIRI (www.dezvaluiri.ro) - "Armata îngroapă milioane de euro în unitatea ruinată de la Corbu" http://www.dezvaluiri.ro/exclusiv/475307-armata-ingroap-milioane-de-euro-in-unitatea-ruinat-de-la-corbu.html

28 aprilie , Cotidianul.ro – “La un tun cu plajă pe terenurile Armatei”

http://www.cotidianul.ro/la_un_tun_cu_plaja_pe_terenurile_armatei-113384.html

Zilele următoare, Cotidianul.ro:

http://www.cotidianul.ro/ce_vrea_mapn_in_afara_dreptului_la_replica-113568.html http://www.cotidianul.ro/tunul_cu_terenul_armatei_merge_mai_departe-113793.html

Orhan Pamuk a fost armean?

2010-05-07T08:45:00.003+03:00

Recent, am discutat cu reprezentanţii Uniunii Democrate Turce din România, ca să mă lămuresc ce înseamnă pentru ei 24 aprilie? Are sau nu vreo semnificaţie şi dacă da, care e asta pentru ei? În timp ce-i aşteptam pe doi dintre reprezentanţii UDTR, m-am gândit să întreb într-o doară, o jurnalistă care lucrează la un post de radio turc, dacă Orhan Pamuk este turc sau armean?

Mi-a venit să întreb asta, chiar dacă doar de dragul conversaţiei, pentru că un istoric turc, Mustafa Mehmet, în încercarea de a-mi argumenta că nu există o nouă pătură de intelectuali turci care militează pentru recunoaşterea genocidului, mi-a trântit ditamai declaraţia: Orhan Pamuk este armean. Şi domnişoara mi-a răspuns imediat că este greu de crezut că ar fi armean, mai ales pentru că, atât numele, cât şi prenumele sunt turceşti: „ înseamnă, în limba turcă, ”, s-a grăbit să mă lămurească.

Apoi, după o scurtă căutare pe Internet, domnişoara adaugă, foarte sigură pe ea: „Ba da, să ştii că e posibil să fie armean”. De ce? „Uite ce scrie aici”, îşi începe argumentul. „Că a recunoscut şi a vorbit despre genocidul armean”. Acesta este singurul argument pentru faptul că ar putea fi armean? „Păi, da, dacă a recunoscut genocidul?”, a conchis retoric tânăra.

Aceasta este tânăra care susţinea cu tărie, înainte să adresez întrebarea, că nu a existat nici un genocid armean ci, dimpotrivă, armenii sunt cei care au comis un genocid împotriva turcilor. Tocmai ea, care încerca să convingă un om din exterior, de o „realitate istorică”, părea că habar n-avea, până în momentul căutării pe Internet, de controversele născute de activitatea şi publicaţiile lui Orhan Pamuk, un pion principal în studiul „realităţii istorice”.

Încă nu-mi pot da seama dacă, după reacţia pe care a avut-o, ea chiar nu ştia cine este Pamuk sau a făcut o glumă? O foarte proastă glumă.

De ce 2 Mai?

2010-05-02T11:14:00.005+03:00

Anul ăsta am protestat. Nici în Vamă, nici în Cheile Dobrogei, nici cu cortu' în altă parte, nici pe plajă, nici măcar în oraş, ci acasă. Furioasă, scârbită, tristă, dezamăgită etc. 1 & 2 NU MAI există în calendarul meu, la fel cum Sf. Valentin n-a existat niciodată. Poate cea mai faină zi, altă dată, a devenit o mizerie. O mizerie pentru care n-am găsit încă detergentul potrivit. Aşa că tre' să mă apuc şi eu de invenţii, doar e la modă.

În încheiere, s'il vous plaît, monsieur:

De ce localitatea 2 Mai se numeşte aşa? M-a întrebat un prof la şcoală şi mi s-a părut stupid de simplă curiozitatea, însă n-am aflat răspunsul nici acum. M-am simţit aproape umilită că tocmai eu, care făceam pe deşteapta, m-am blocat.

O să întreb de fiecare dată şi oriunde voi avea ocazia. Aşa, măcar de curiozitate... .

Şi mai stupid de simplă.

PS: Rămân datoare celui care ştie răspunsul (misogina din mine se îndoieşte că ar putea fi o "ea"). Adică răspunsul pe care-l "validează" profu.

Noe pe Araratul evreilor

2010-04-29T13:07:00.003+03:00

Am auzit că nişte chinezi au găsit rămăşiţe din Arca lui Noe, "pe muntele Ararat, al turcilor", zicea reporteriţa. În fine, despre muntele ăla, până şi turcii recunosc faptul că e al armenilor şi se află doar administrativ-teritorial în Turcia. Cred că Arca lui Noe este un simbol şi n-a existat niciodată una, deci nu cred că ar fi putut chinezii, oricât de chinezi ar fi, să găsească ceva ce e probabil să nu fi existat.

Când am auzit ştirea de mai sus, m-am întrebat a nu-ştiu-câta oară de unde ştim că evreii reprezintă poporul ales de Dumnezeu? Acum, pe bune, a scris Dumnezeu, sau Iisus, undeva negru pe alb că ei sunt? Băi, eu nu prea cred nici asta... . La fel cum nu cred nici că poporul ales este al Israelului. Am aproape toate motivele din lume să spun şi asta, şi aia cu arca. Îmi pare rău dacă pentru ce am scris, o să mă arunce evreii în Iad. Sigur au pile şi-acolo, şi dincolo.

dialogul beţivilor

2010-04-25T15:07:00.003+03:00

aaveanuesteverbulmeu

anuaveaverbulaavea

nuestetreabameahai

cumineteiau

cidemăieiceveiface

cumineeumăfacom

petinetefacdincolo

deom

Despre Lili şi alţi monştri

2010-04-25T11:01:00.004+03:00

Iar alegeri. De-abia revenisem la normal şi îmi trecuseră "emoţiile" provocate de ultimii doi ani, plini ochi de alegeri peste alegeri.

Acum Lili şi Teo. Dacă va câştiga madam Mincă înseamnă că bucureştenii chiar sunt dobitoci şi toate miturile despre ei se confirmă. Dacă cineva, în afară de familia ei şi oamenii din grupurile de interese, are încredere în atitudinea, comportamentul, vorbele şi ochii acesteia, m-am convins... . Uitaţi-vă puţin cum învârte ochii-n cap, cum rânjeşte, cât de histrionic gesticulează şi vorbeşte. Îhh! Câhh! Ptiu!

Mai bine joc la loto decât să-mi amintesc de Lili.

Azi am jucat în "Şatra"

2010-04-24T20:11:00.004+03:00

Azi, în troleu. Aproape gol, mă aşez în spate de tot, pe unul dintre cele trei scaune. La prima urcă prototipul ţigăncii-turcoaice: fuste lungi, eşarfă înfăşurată în jurul capului şi o "aluniţă" de culoarea albastrului de metil, ştearsă, adică se vedea că e de mult, lângă nas. Se postează în faţa mea, ca şi cum vrea să stea jos şi n-are unde. Deşi se putea aşeza pe cel puţin 15 alte scaune... .

Îi ofer locul meu, la fel cum aş fi făcut şi cu orice altă babă româncă senilă, isterică sau cu chef de ceartă, ca să nu spună că o discriminez. M-am ridicat, i-am zâmbit şi i-am făcut semn cu mâna să stea în locul meu. M-a tuflit cu fundul de unul dintre "pereţii" troleului. Aveam căştile în urechi, deci n-aveam cum să aud dacă a spus ceva, dar o urmăream cu coada ochiului.

N-a fost nevoie să aud nimic însă, că la un moment dat mă împinge. Scot o cască, îi zâmbesc, din nou, întrebător. "Dă şi mie să ascult". Ezit şi ridic sprâncenele încurcată, ca şi cum cred că nu i-ar plăcea, cu siguranţă, ceea ce ascult. Mult mai perspicace decât babele românce, întreabă "Asculţi vreo ţigănească?" - reţineţi, n-a spus melodie de-a rromilor, sau "rromă" etc, a zis ţi-gă-neas-că!

"Nu", încerc să-i răspund cât mai amabil.
"Da' ai vreo ţigănească?"
"Mmmm, nu", răspund ca şi cum am dat search între cutele creierului să-mi amintesc dacă după ce am downloadat Greenday sau Massive Attack, am downloadat şi "vreo ţigănească".
"Vezi, fă, asta nu e discriminare? O ţigănească nu mergea, a?"

Vorba unei glume despre discriminare: Ţiganii către români - "După ce că sunteţi puţini, mai faceţi şi figuri!". Am coborât instantaneu din troleu. M-am simţit ca pe platourile de filmare din Buftea.

AZI

2010-04-12T16:31:00.004+03:00

George era ok, cu o lacrimă în colţul ochiului şi foarte serios. Niciodată nu l-am văzut atât de serios, atât de mult timp. Niciodată nu m-am uitat la el atât de mult timp şi atât de fix. N-am schimbat nici două vorbe. Prin geamul ăla lucios şi imaculat mi se părea agitat, nerăbdător şi enervat că toată lumea în jurul lui ofta:
"Ce ne-a făcut George... . Ce ne-a făcut George!?"
"Ce v-am făcut, oameni buni?!" ar fi răspuns... "Nu vedeţi că aici, mai jos scrie Aripile poetului George Vasilievici? Am plecat puţin să zbor, cum a zis şi Mircea".

N-am mai suportat tăcerea lui şi-am ieşit. Apoi m-am întors şi-am continuat să mă uit la el. M-aşteptam ca din moment în moment să se ridice, să întrebe ceva, orice, să ceară ceva, să mă întrebe ce cred că e poezia, orice. Să râdă, măcar să zâmbească, să spună că îi este cald sau frig, sete, foame, orice. Nimic.

I-am spus că îl salută toţi şi să nu se supere că unii n-au venit. A zis că e ok, înţelege şi că oricum nu-i prea plac lui întâlnirile astea de la nunţi, botezuri, înmormântări, deci mai bine.
V-a transmis că ne revedem cu toţii, mai încolo. Ne dă el un semn. Probabil mâine.

Plângem degeaba. Visul e la George.

2010-04-11T15:18:00.004+03:00

(articol preluat de pe www.dezvaluiri.ro, foto preluată din galeriafoto.com)

Poetul George Vasilievici, un brand controversat în Generaţia 2000: droguri, puşcărie, poezie şi iubire

„Nu am câştigat premii, am stricat toată generaţia mea. Le-am dat la toţi droguri; acum îşi cumpără singuri. Cam toţi s-au rupt după ce m-au întâlnit pe mine. Mă simt ca diavolul generaţional", este un fragment dintr-un interviu cu George Vasilievici, realizat pe 18 octombrie 2006. Interviul trebuia să fie publicat în revista Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân", unde acesta a studiat, dar, din motive independente de colectivul redacţional, interviul nu a fost publicat niciodată. În aceeaşi perioadă în care am făcut interviul, George m-a întrebat cum cred că vor reacţiona ceilalţi dacă aş muri. Am ezitat să răspund, după care a continuat spunându-mi că la moartea lui prietenii vor râde, se vor distra şi se vor bucura pentru că el se va întâlni cu Iisus. „Replică tipică pentru George", mi-am zis. Nu ştiu dacă s-a întâlnit sau nu cu Iisus, dar ceea ce el nu ştie este că prietenii lui sunt departe de a râde, de a se distra şi bucura pentru el. Aseară, George Vasilievici a grăbit reîntâlnirea cu Marin Mincu (mentorul generaţiei sale de scriitori). Şi probabil, şi cu Iisus.

Ultima farsă

Pe 10 aprilie a.c., în jurul orei 20:00, am primit un telefon prin care o prietenă m-a anunţat că George Vasilievici s-a spânzurat. Azi dimineaţă, vestea a fost confirmată oficial. Cei care îl cunoşteau pe George au crezut că este vorba de o farsă, fie pentru că refuzau să creadă că Vasilievici nu mai este, fie pentru că erau obişnuiţi cu poantele pe care acesta le făcea. În urmă cu mai mult timp, George a trimis prietenilor sms-uri în care anunţa „George s-a spânzurat". Când au aflat că este o farsă, aceştia l-au avertizat s-o lase mai moale pentru că nimeni nu-l va mai crede. Poate de aceea, reacţia tuturor a fost: „Asta e o farsă".
În altă ordine de idei, George era supărat pentru că nici una dintre editurile mari nu voiau să-i publice ultimul roman, „Viseptol". Pe blogul său, Vasilievici postase un afiş prin care ironiza situaţia, spunând că romanul său „caută editură". După acest gest, cu siguranţă că editurile se vor înghesui să-i publice cartea, nici un consilier de la Humanitas sau Polirom nu-l va mai considera un rival de temut, iar supărarea lui Vasilievici va fi trecut. Din păcate, prea târziu. George se bucură deja de o celebritate postumă nedorită.

Brand al Generaţiei 2000

George Vasilievici a reuşit până la cei 31 de ani să devină un brand în rândul scriitorilor douămiişti. Personalitate contradictorie şi imprevizibilă, George nu era niciodată acelaşi, în fiecare zi lepădându-se de George, cel de ieri. Dincolo de toate „personalităţile" pe care le promova, sau renega, acesta declara că nu există nicio diferenţă între Vasilievici poetul şi Vasilievici omul. Într-un interviu din 2007, publicat pe site-ul metropotam.ro, George vorbea despre „ce-i trece prin cap când scrie": „Acum am fost într-o perioadă foarte macabră, cu viziuni de-astea apocaliptice. Mă plimbam pe plajă acum două zile şi mi-a venit brusc în cap, aşa dintr-o dată, o mamă care naşte un sicriu plin de coroane de flori, cu panglici pe care scria: Mama".
Unii consideră că Vasilievici n-ar fi fost în stare să lege două cuvinte fără a consuma droguri, alţii consideră că George s-a născut poet şi că drogurile nu i-au influenţat în nici un fel scriitura. Acesta a publicat: Yoyo (Editura Tomis), Gabi78 (Editura Vinea), Featuring (Editura Vinea), Cerneală (Editura Pontica), O cameră cu două camere (Editura Tomis), W.C. RUL (Editura Vinea) şi „căuta editură" pentru romanul „Viseptol". George a frecventat următoarele cenacluri:
Zări Albastre (cenaclul liceului Mircea cel Bătrân, 1993 - 1997)
Cenaclul de Marţi (cenaclul Facultăţii de Litere Constanţa, coordonat de Marin Mincu şi preluat de Mircea Ţuglea, 1998 - 2002)
Cenaclul Mihail Sadoveanu (cenaclul Uniunii Scriitorilor filiala Constanţa)
Cenaclul Euridice (coordonat de Mrin Mincu)
Pătratul Literar (cenaclul Revistei de Marţi, coordonat de Mircea Ţuglea)
Cenaclul Tomis (cenaclul revistei Tomis, Constanţa, coordonat de Carmen Raluca Şerban)

Dealer de droguri şi poezii

Poetul Vasilievici a făcut arest preventiv la IPJ Constanţa şi Penitenciarul de maximă siguranţă Poarta Albă aproape un an pentru consum şi trafic de droguri, după care George şi-a continuat până în ultima clipă slalomul printre droguri, iar odată cu trecerea timpului ajunsese să consume substanţe din ce în ce mai puternice, iar „cocktailurile" încropite erau tot mai „ingenioase".
Tânărul a continuat să fie şi dealer, nesfiindu-se să declare de mai multe ori, chiar şi în presă, că el i-a „iniţiat" în consumul de droguri pe ceilalţi din generaţia lui. Anumite secvenţe din puşcărie sunt redate în romanul Yoyo şi în volumul de poezii Gabi78. În fapt, poemele din Gabi78 sunt scrise în timpul detenţiei, unde şi-a făcut prieteni din rândul deţinuţilor de la Poarta Albă, tocmai prin intermediul poeziei.

Manifeste de îmblânzire a realităţii

George Vasilievici a fost şi iniţiatorul unei serii de manifeste şi proteste în urma cărora, în Constanţa, s-au înfiripat o groază de legende în jurul personalităţii poetului. Pare că prin aceste iniţiative, Vasilievici a încercat să îmblânzească realitatea în care trăia. Iată câteva dintre proiectele lui George, pe care le-a prezentat în cadrul aceluiaşi interviu:
EroTICA, 2001 - festival de artă contemporană, Constanţa;
EroTICA, 2002 - festival de artă contemporană, desfăşurat de-a lungul a patru săptămâni, cu secţiunile Artă Plastică, Film de scurt metraj, Creaţie literară, Teatru, Fotografie;
Ieşire din contur - proiect de graffiti undergraund;
Protest protejat - proiect undergraund constând în punerea de prezervative pe receptoarele telefoanelor publice din Constanţa, ca reacţie imediată împotriva "Legii limbii" promovată de fostul parlamentar George Pruteanu.
Poezia a coborât pe stradă - proiect public, realizat cu sprijinul firmei de maxi-taxi GMS şi RATC, constând în lipirea pe spătarele scaunelor din mijloacele de transport în comun a unor autocolante imprimate cu versuri ale unor autori contemporani;
Mereu la modă - proiect underground cu participarea exclusivă a statuii poetului Ovidiu care "a acceptat" să poarte timp de două zile o pelerină roz, de ultimă modă;
O altă idee a lui George a fost pusă în practică în urmă cu ceva ani, alături de o prietenă a acestuia. Împreună au luat oraşul la talpă şi au început să coloreze cu spray roz sau galben fiecare excrement de pe asfalt. Între prieteni mai circulă o legendă care spune că într-o seară, George ar fi luat cheile de la maşina unei iubit din Craiova şi i-ar fi spus că se duce să ia ţigări. Nu s-a întors nici după câteva ore, pentru că... era în drum spre Amsterdam pentru a cumpăra droguri. S-a întors după câteva zile cu un portbagaj plin de amfetamine ascunse în sticle de şampon.

Idolul adolescentelor încerca „să iubească totul"

George Vasilievici făcea ravagii în rândul adolescentelor. Le scria poezii şi le cucerea spunându-le exact ceea ce vroiau să audă. Ori misterul, ori caracterul exuberant, ori zâmbetul, ori râsul în hohote l-au transformat într-un adevărat idol al puştoaicelor de 16-17 ani care chiar şi acum, după confirmarea oficială a Poliţiei, continuă să creadă că este vorba despre cea mai proastă farsă pe care au auzit-o vreodată: George nu poate fi mort. Versuri sau poeme întregi aparţinând lui Vasilievici rămâneau postate la statusurile de pe messenger ale adolescentelor boeme. Cel mai cunoscut vers în rândul liceenilor era: „Dormi degeaba. Visul e la mine". Cât despre femei, George spunea: „Am fost îndrăgostit de foarte multe ori, nu de o femeie anume sau de starea de a fi îndrăgostit, iubesc pe cine mă inspiră, asta sexual vorbind, încerc să iubesc totul". În interviul despre care vorbeam, George a mai fost întrebat cum ar păcăli moartea. Până şi răspunsul la întrebarea aceasta a fost poezie: "De ce să o păcălesc, nu ar fi mai bine să o satisfac? La vârsta mea, moartea nu poate fi decât tânără şi frumoasă. Nu am fost eu în stare să refuz femei mai urâte... ".

Crimă sau sinucidere?

Este întrebarea de pe buzele multora, dat fiind faptul că George Vasilievici părea că iubeşte atât de mult viaţa încât ultimul lucru la care te-ai fi putut gândi este că nu vrea să mai trăiască. În acelaşi timp, George era interesat să-şi găsească un loc de muncă în presa constănţeană (în ultimii ani a lucrat pe la mai multe publicaţii locale) şi toţi cei care vorbiseră cu el, cu doar o zi înainte de nenorocire, au fost şocaţi la aflarea veştii, dat fiind faptul că George „era cât se poate de ok". Pe de altă parte, se pare că George avea datorii mari la alţi dealeri şi amanetase bunuri ale cunoştinţelor. În trecut, George a primit câteva „lecţii" de la cei la care avea datorii, de-abia scăpând cu viaţă din pumnii acestora. Cei care anchetează cazul s-au grăbit însă, înainte de a finaliza ancheta, sau înainte de a se afla rezultatul necropsiei, să declare că nu au nici un fel de suspiciune cu privire la cauza morţii şi că George Vasilievici s-a sinucis. Vom reveni!

Redacţia ziarului DEZVĂLUIRI transmite condoleanţe familiei şi tuturor celor îndureraţi de dispariţia lui George Vasilievici. Dumnezeu să-l ierte!

Andreea PAVEL

E oficial: A murit George Vasilievici

2010-04-10T21:23:00.006+03:00

Ofiţerul de serviciu al Inspectorartului de Poliţie Judeţean Constanţa a confirmat, azi dimineaţă, faptul că George Vasilievici s-a spânzurat aseară şi că trupul lui se află la morgă.

La capătul celălalt al telefonului mi s-a spus: George Vasilievici s-a spânzurat. Nimeni din jurul meu nu crede, nici măcar eu. Nu mai e nimic de zis, nu mai contează nici "Cine ţi-a spus?", nici când, nimic.

Odată, acum vreo 4-5 ani (în foto), m-a întrebat cum cred că or să reacţioneze ceilalţi dacă aş muri. I-am spus că nu ştiu, dar că nu vreau să mă gândesc la asta. M-a întrebat de ce, că se poate întâmpla oricând, m-am speriat pentru că avea dreptate şi a continuat spunându-mi că la moartea lui prietenii vor râde, se vor distra şi se vor bucura pentru că el se va întâlni cu Iisus. "Replică tipică pentru George", mi-am zis.

Nu ştiu dacă s-a întâlnit sau nu cu Iisus, asta ştie doar el, dar ceea ce el nu ştie, este că prietenii lui sunt departe de a râde, distra şi bucura pentru el. Unul plânge în tren, altul în Bucureşti, unul a amuţit în drum spre Ungaria, altul în sânul familiei., în timp ce el a preferat să grăbească reîntâlnirea cu Marin Mincu. Şi probabil, şi Iisus.

Dumnezeu să-l ierte!

morţile vii şi morţile moarte

George Vasilievici

când mori toate florile pe care ar fi trebuit să
le miroşi şi nu ai făcut-o mor
mor şi statuile lor,
statuile prietenilor mei
merg tăcute cu ele în mână
statuile iubitelor mele miros
adânc pentru ultima oară
statuile florilor primite
în tinereţe de la statuia mea.

Armenii, pionii care apără regina şi nebunii pe tabla de şah a relaţiilor internaţionale

2010-03-03T11:07:00.001+02:00

Pe 24 aprilie se împlinesc 95 de ani de la primul genocid al secolului XX

Povestea lor începe în 1894, odată cu masacrarea armenilor din regiunea Sasun (Turcia). Un an mai târziu, sultanul Abdul Hamid urma să mai scrie o pagină din istoria celui ce avea să devină genocidul cu cele mai adânci şi dureroase cicatrici, încă nevindecate, nici după aproape un secol. Poate cel mai controversat masacru, acesta cutremură în egală măsură, dar din raţiuni diferite, atât „reclamanţii”, cât şi „inculpaţii”. De neacceptat însă este atitudinea marilor puteri internaţionale, aceleaşi care reacţionează rapid şi „în virtutea principiilor democratice şi de menţinere a păcii”, ori de câte ori consideră că este oportun. În această situaţie, nu se ştie de ce, cei mai importanţi actori politici, nu consideră că este cazul să reacţioneze, să medieze conflictul mocnit armeano-turc şi să dea un „verdict”. Dimpotrivă, aceştia mai că se grăbesc să ducă degetul la gură în semn de îndemn la tăcere.

Ca şi în cazul celorlalte popoare prea puţin importante pe plan politic internaţional, armenii nu reprezentau nici atunci mai mult decât un instrument de tras sforile pe plan extern: Fie instrument de negociat probleme de interes internaţional, fie de împins în linia întâi a „frontului”, fie un instrument de scos jarul din cuptorul relaţiilor internaţionale. Practic, trebuie înţeles că lupta dintre otomani şi minorităţi, de la acea vreme, era întreţinută şi chiar „ghidată” de interesele puterilor europene. În cazul armenilor, probabil puţini ştiu că până la mijlocul secolului XIX, evoluţia relaţiilor dintre armeni şi turci n-ar fi dat vreodată de bănuit că între aceste două popoare s-ar putea produce o atrocitate precum masacrul ce a fost numit în 1967, de o subcomisie a ONU, „primul Genocid al secolului XX”.

Divorţul turco-armean, semnat de ruşi

Primul semn de întrebare asupra cordialităţii legăturii dintre armeni şi turci ar putea fi ridicat începând cu pretenţiile Rusiei de a-şi pune în aplicare „dreptul moral” de a se implica în bucătăria turcă, în calitate de „protector al creştinilor”. Ruşii nu erau interesaţi nicidecum de a apăra vreun creştin armean, plus că nu se punea problema existenţei vreunei furii musulmane împotriva acestui popor, dar cum Rusia spera de vreo 200 de ani să pună mâna pe Constantinopol, de ce să nu jubileze acum, mai ales că „dispunea” de populaţia creştină de la est de Ararat şi nord de râul Arax, teritorii ce fuseseră încorporate în Imperiul Rus.

Protectoratul rusesc, praf în ochii marilor puteri

Un argument în sprijinul afirmaţiei că armenii erau doar nişte pioni ce apărau fie nebunii, fie regele, este confiscarea bunurilor Bisericii Armene din Ecimiadzin, de către nimeni alţii decât reprezentanţii Guvernului ţarist. Da, culmea ironiei, aceiaşi care invocau „dreptul moral” de protector al creştinilor. Pentru că gestul ţariştilor a provocat un val de nemulţumiri şi proteste ale armenilor (şi pe care ruşii au avut grijă să le reprime cât se poate de dur), autorităţile „protectoare” au căutat ajutor prin împrejurimi. Astfel, alţi „pioni”, tătarii din Azerbaidjan, au fost înarmaţi de ruşi şi au pornit atacurile împotriva armenilor, în special împotriva locuitorilor din Baku. Tătarii pierd, nu înainte însă, ca luptele să se extindă şi în Armenia Răsăriteană, mai ales că Partidul Daşnac se implicase în contraofensivă.
Trei ani mai târziu, în 1908, are loc începutul sfârşitului bunelor relaţii dintre armeni şi turci.

Întrebările fără răspuns din urma masacrelor

Simbolul decimării armenilor este păstrat de istorie în 1913, atunci când conducerea „Junilor turci” este preluată de Enver Paşa, Djemal Paşa şi Talaat Paşa. Fără doar şi poate acesta reprezintă momentul zero în istoria armenilor. Mă întreb dacă partidele armeneşti nu ar fi sprijinit puciul „Junilor turci”, atunci aceştia ar mai fi reuşit să-l îndepărteze pe Hamid? Dacă grupul celor trei nu ar fi preluat puterea, armenii ar fi avut aceeaşi soartă? Dacă ar fi ştiut ce îi aşteaptă, ar fi fugit cât ar fi văzut cu ochii pentru a-şi salva poporul, sau şi-ar fi înfruntat soarta? Cu toţii, însă, învăţăm la şcoală că în istorie nu există „Dacă”, drept pentru care întrebările şi curiozităţile noastre nu-şi vor găsi răspunsurile şi explicaţiile decât ipotetic, variind în funcţie de cunoştinţele şi opiniile celor care se încumetă să ne răspundă.

Recunoaşterea genocidului armean ar fi împiedicat holocaustul evreilor?

În 1914, în urma insistenţelor liderilor armeni şi intervenţiei puterilor europene, ruşii şi turcii ajung la un acord în ce priveşte aplicarea reformelor cerute de armeni, drept pentru care, la sfârşitul lunii ianuarie 1914, un inspector norvegian urma să vegheze asupra schimbărilor administrative din Trapezunt-Sivas şi unul olandez în regiunea sudică Van-Diarbekir. Se pretează acum, un alt „Dacă?”: Dacă nu ar fi pornit războiul, oare reformele ar fi fost înfăptuite? Marile puteri ar fi rămas atente la bunul mers al lucrurilor între armeni şi turci? Acordul ruso-turc şi atenta supraveghere din exterior (în contextul inexistenţei unui război mondial) ar fi împiedicat declanşarea genocidului? Cel mai important „Dacă” rămâne totuşi: dacă turcii ar fi recunoscut genocidul, ar mai fi avut loc holocaustul evreilor? Nu vom afla niciodată. Războiul a început, inspectorii au plecat acasă, iar pe 24 aprilie 1915, intelectualii armeni de la Constantinopol au fost arestaţi şi deportaţi. Restul e istorie... .

Rep.: Cum decurge o zi din viaţa ta?

2010-02-27T18:46:00.003+02:00

A.P.: Nu seamănă una cu alta. Una dintre zile poate decurge aşa: mă trezesc, beau o cafea, dau telefoanele pe silent şi toată ziua citesc, mai beau o cafea, iar citesc, dorm, stau la taclale cu maică-mea, dar fără să aud pe şi de nimeni. Uneori, pur şi simplu nu am chef să fac nimic, să mă văd cu nimeni, să ies din casă etc.

O altă zi începe brusc, mă uit la telefoane (date pe silent înainte de culcare), beau cafeaua şi n-am stare să stau în casă. Pur şi simplu nu am chef să mai stau nici un minut în casă şi vreau să bântui în tot oraşul. Deci ies şi mă întâlnesc cu toţi prietenii pe care nu mi i-am văzut de nu-ştiu-când. Mă întorc noaptea târziu.

Un alt gen de zi (cele mai multe, de altfel) începe la 5:00 dimineaţa. Uneori şi mai devreme, rareori cel târziu la 07:00. Sâmbăta, în singura zi liberă, mă desfăt până la 08:00. M-am obişnuit aşa şi chiar să vreau, nu mai pot dormi mai mult. Dacă se întâmplă să merg la o nuntă, botez, petrecere şi să mă întorc dimineaţa nu pot dormi până seara. Mai nou, însă, fiind în sesiune, mi-am dat programul peste cap şi uneori adorm pe la 17:00 şi mă trezesc la 02:00 dimineaţa. Mă transform în vampir... energetic, că tot e la modă. Vreo două ore, până la 07:00, fac duş & co., aranjez şi aerisesc camera, beau sfânta cană de cafea, fac revista presei, verific mailuri şi offline-uri pe messenger, mai scriu pe blog, dacă am chef, mă îmbrac, mă machiez, verific să nu-mi lipsească nimic din geantă, după care vreo jumătate de oră fac o listă cu programul din ziua respectivă, o listă cu posibile subiecte, dau telefoane dacă e cazul şi îmi aştept unul dintre colegi, pe Sebi. Cum apare, cum fugim pe teren. Facem cel puţin o sută de kilometri zilnic şi alergăm tot judeţul Constanţa şi, mai nou, Tulcea. Datorită lucrului ăstuia nu mai am impresia că Lumina e lângă Tuzla şi Ovidiu lângă Cumpăna (râde de faptul că înainte nu cunoştea deloc harta judeţului Constanţa). Ne întoarcem foarte obosiţi după amiaza, fiecare la casa lui, ai mei mă aşteaptă cu masa pusă, deci servesc prânzul, după care fie mă apuc de citit, fie mai rezolv de treburi prin oraş, când ajung acasă reiau ritualul celor două ore de dimineaţă, adaptat momentul pregătirii de culcare. Adorm aproape instantaneu şi de fiecare dată visez câte ceva. Depinde dacă ţin sau nu minte a doua zi, când mă trezesc la 05:00 şi vreo două ore, până la 07:00, fac duş & co., aranjez... .

2010-02-23T07:32:00.001+02:00

Rep.: Cum te vezi peste 10 ani?

A.P.: 31 de ani? După dorinţele alor mei ar trebui să am o familie, cu copii deja în clasa a II-a, a III-a etc. Eu nu mă văd aşa. Mi-aş dori ca peste 10 ani să fi rezolvat deja nişte tensiuni de pe scena relaţiilor internaţionale, nişte conflicte îngheţate, nişte duşmănii între popoare (se uită pe pereţi şi visează entuziasmată...)... nu ştiu cum o să reuşesc asta dar aşa mă văd. Împăcând lumea. Este visul meu de când eram mică şi se certau fetele la grădiniţă, că una găsise o păpuşă cu care alta se jucase cu o zi înainte şi-acum o revendicau amândouă. Le luam păpuşa şi le dădeam câte un creion să desenăm împreună. Şi uitau de revendicarea păpuşii. Sper ca peste zece ani să ofer câte un creion şefilor de state, creion cu care să semneze tratate de pace, uitând de revendicările teritoriale, bani şi războaie.

Interviu (I) - "Uneori cam aşa e: cafea + deadline + miracol = articol"

2010-02-06T12:06:00.008+02:00

Un fragment pe zi dintr-un interviu realizat de Alexandra Anăucesei (studentă anul III la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul Universităţii "Ovidius"), la cursul de "Relaţii internaţionale şi comunicare".

Rep.: Ce face un jurnalist când îi „pică” un subiect?

A.P.: Nu-i vine să creadă. Când îşi dă seama, dă cu piciorul sau cu pumnul în ceva, înjură, sau plânge, în funcţie de stare sau de cât de grav este. Apoi fumează o ţigară nervos. Apoi se calmează şi-şi aduce aminte că a mai păţit asta de câteva ori şi de fiecare dată a reacţionat la fel. Apoi râde de reacţiile lui şi se hotărăşte că trebuie să şi le schimbe, deşi e conştient că n-o să facă asta. Îşi aduce aminte că i-a picat subiectul şi devine iar nervos. Mai fumează o ţigară, poate (mai) bea o cafea, timp în care se gândeşte la evenimentele din ultima vreme. Dacă e în criză de timp sună un coleg sau caută ceva „de umplutură” pentru care, cu siguranţă, va fi mustrat (aşa se întâmplă la ziarele de investigaţii unde nu poţi scrie orice ştire şi trebuie să cauţi subiecte importante). Cam aşa am reacţionat duminica trecută când, înainte de tehnoredactare, mi-am dat seama că mi-a „picat” un subiect. Între mine şi colegii mei chiar circulă o "vorbă" pe care am preluat-o de pe unde breloc pe care l-am primit cadou de la o prietenă: Cel mai tare jurnalist: Cafea+Deadline+Miracol=Articol". Uneori chiar aşa e... .

No number, no boy, no way

2010-02-04T17:52:00.004+02:00

Azi, după examen, pe la 12 şi ceva îmi sună telefonul. Telefonul personal, nu de la job. Număr privat. Înainte să răspund m-am gândit pe cine am memorat cu "Număr privat". Pe cine, pe cine, pe cine... ? Search, search, search. No results. Moaaaaa, ce tare! O să fie surpriză, e număr necunoscut!

"Alo?", am răspuns cu o voce uşor piţigăiată şi amabilă, de gagică entuziasmată.
Nimic.
"Alo?!"
Nimic.
(am tăcut puţin...)
"Alooooo?!?"
Nimic.

Îmi venea să îl înjur, să-l cert, să mă iau de el (am un feeling că este un el şi nu o ea), dar nu puteam ştii cine e. E 18:20 şi până la ora asta n-a mai sunat... . Mă oftic şi sunt curioasă:

Dacă nu închideam, cât ar fi stat la telefon?
Dacă nu vorbeam, ar fi spus el ceva?
Dacă îi spuneam un banc de-ăla bun, bun, bun ar fi râs?
Dacă îi spuneam că habar n-are cum mă cheamă, m-ar fi contrazis?
Dacă l-aş fi jignit s-ar fi enervat şi mi-ar fi întors-o?
Dar sigur, m-am întrebat toate astea când era deja prea târziu.

Acum e şi mai târziu şi mă întreb altceva. Ce bărbat normal la cap se poartă aşa? Băi, dacă vrei să vorbeşti cu o tipă sau doar vrei să-i auzi vocea sun-o şi spune-i: "Alo, salut, vroiam să-ţi aud vocea. Îmi pare rău că am fost bădăran, că am făcut aia, că am făcut cealaltă, că ţi-am ieşit în cale în viaţa asta, că sunt un idiot, că nu-ştiu-ce, hai să dăm dracu' tot ce-a fost şi na, mi-era dor de tine şi vroiam să văd ce mai faci".

Sau: "Băi, îmi place de tine, dar mi-e ruşine să-ţi spun asta, de-aia te sun de pe număr privat, ca să nu afli cine sunt. Şi o să vorbim la telefon până te îndrăgosteşi de mine şi după aia îţi spun cine sunt!". Dar nu fi atââââât de laş încât nici să nu vorbeşti când îţi răspunde fata.

Averea de la 12 ani

2010-02-03T21:14:00.004+02:00

Când eram mică, tata îmi promitea că pentru fiecare problemă de mate rezolvată bine voi primi cinci bani. Pe-atunci era mult şi dintr-o dorinţă înnăscută de a economisi, rezolvam probleme ca la nebuni.

Doar că după ce s-a strâns o sumă considerabilă pentru o ciutancă de 12 ani, mi-am dat seama că nu îmi foloseşte mai deloc mica avere. Nu-mi lipsea nimic, pe-atunci n-aveam nici hobby-uri, nici vicii şi deci, la ce bun? Am prins un moment oportun, într-o seară, înainte de culcare, atunci când părinţii mei priveau ştirile despre intrarea în noul mileniu (deşi, asta avea să fie de fapt un an mai târziu, în 2001).

Am păşit tiptil în cameră, ca ei să poată auzi în continuare despre cât de fabulos o să fie totul, câţi bani o să ne putem pune deoparte (eu aveam deja, sîc!), ce salarii nesimţit de mari o să avem şi i-am făcut cu ochiul mamei, în semn de complicitate feminină.

A lăsat baltă discursurile sforăitoare despre economie şi bunăstarea populaţiei, şi m-a urmat. Într-un colţ întunecat din hol i-am dat banii, şoptindu-i pe blat, dintr-un colţ al gurii, că n-am ce face cu ei. Mama a privit spre televizor, apoi la mine, cu un zâmbet ce, îmi dau seama acum, contura naivitatea gestului meu: „Să dea Dumnezeu drăguţu’ să spui acelaşi lucru şi când te-oi mări! Om trăi şi-om vedea!”.

E 2008, tata s-a săturat de ştiri, acum e pe mare. Mama nu-mi mai zâmbeşte, mă-ntreabă ce-am făcut cu banii, eu nu mai strâng averi, ci îmi număr părăluţele uitate prin vreun buzunar. De supărare, mă tolănesc pe canapea şi-aprind televizorul. Am răbdare câteva minute... . Hai juma de oră. Sunt binedispusă.... o oră. Aceiaşi de-acum 10 ani. Feţe, replici, tot. La fel.

După o oră jumate nu mai sunt binedispusă. Sting televizorul, îmi trag blugii şi bascheţii şi scotocesc prin buzunare, pe sub preş, pe după canapea, printre cărţi, pe la colţul întunecat din hol şi prin şifonier. Am strâns cinşpe lei.

Plec să-mi dau din nou averea de la 12 ani. O cafea şi ţigări... .

Cea mai funny colectie

2010-01-30T08:11:00.009+02:00

"- Spune-i domnişoarei că vreau să o cer în căsătorie!"
"- Andreea, primeşti, în direct, o cerere în căsătorie?"
"- Da. Fac colecţie!"
"- Andreea nu primeşte astă seară cereri în căsătorie... ."

"Tu de unde copiezi părerea ta?"

2010-01-30T08:11:00.008+02:00

M-am uitat la aia de lângă mine (când deja se băga cu totul în sufletul meu) şi copiase "afocaluptic" sau ceva de genu', în loc de "apocaliptic". M-am strâmbat şi m-am dat mai încolo. După aia m-a întrebat:

"Cum adică globalizarea este rana din urma împuşcării statului-naţiune?"
"Adică e o metaforă".
"O ce?"
"Me-ta-fo-ră"
"Poţi să scrii pe ciornă?"
Nu înţelegeam de ce insista ca în timpul examenului să înveţe un cuvânt nou, care oricum nu îi folosea în momentul ăla. Când, ce să văd... fata mea scria pe foaia de examen: "Globalizarea este rana din urma împuşcării statului-naţiune, adică e o metaforă".

VAI DE CAPU' MEU! Scrisul meu năştea monştri.

M-am întors aproape cu spatele la ea. Credea că mă oftic şi nu vreau s-o mai las să copieze: "Să ştii că am şi eu cursurile la mine, dar mi-e frică să le scot". Greu m-am prins că a zis, de fapt, ceva de genul: adică dacă vreau, pot să copiez şi eu din cursuri. Ca să nu facă vreo prostie (mai ales că ne supraveghea un prof care ar fi dat-o afară instant dacă o prindea), i-am explicat:

"Nu ai nevoie de cursuri, este doar părerea ta!"
"Păi tu de unde ştii să scrii chestiile alea?"
"N-auzi că este părerea mea!?"
"Păi şi de unde copiezi?"
"Ce, mă?! Părerea mea?!"
"Da, părerea ta"
"Ce-ai păţit, mă!? (eram foarte încurcată, credeam că nu i-am explicat îndeajuns că este vorba de părerile noastre) Nu ştiu... Din cap!?"
"Aha, bine..." -(Ca şi cum - bine, mă, nu vrei să-mi dai, nu-mi da, dar nu-mi spune tu mie că scrii din cap şi-atât)

Niciodată nu am auzit vreo aberaţie mai mare decât asta: De unde copiezi părerea ta? Dacă mă fac profă şi îi prind copiii pe la şcoală îi pic din prima oră. Şi le dau examene numai cu "părerea mea, părerea mea, părerea mea". Orice-ar fi. Până şi părerea mea despre cum e să n-ai păreri. Sau să ai. Orice care începe cu "părerea mea".

După ceva timp, iar a început să se foiască pe lângă mine.
I-am explicat să nu mai copieze mot-a-mot pentru că subiectul este: "Părerea ta despre...", deci să preia ideea, dacă n-are inspiraţie, şi să lege singură două vorbe, mai ales că după ce că sunt şi foarte subiectivă, mai am şi un vocabular şi-o topică inconfundabile, iar profu' le cunoaşte foarte bine. S-a uitat la mine cu o faţă de tâmpă (probabil i se trăgea de la "mot-a-mot" şi "topică") şi m-a întrebat:

"Ce scrie după "Eu cred..."?
Nu mai puteam, era peste imaginaţia, puterea de înţelegere şi răbdarea mea. Mă fac că mă uit unde spunea ea şi îi şoptesc apăsat:
"Că eşti retardată"
"Hai, mă, pe bune acum..."
"Da, foarte pe bune: Eu cred că eşti retardată!"

Mi-a fost frică să mă uit dacă a scris asta.

Mă întreb cum dracu' te lasă inima să copiezi răspunsul altcuiva la un subiect care îţi cere "Părerea TA despre ceva", când eu de-abia aştept astfel de subiecte, ca să-mi pot exprima punctul de vedere vizavi de tot ce-am citit sau învăţat în anii ăştia de facultate. În fapt, aşa ar trebui să fie toate examenele din anul III, cu părerile noastre despre una şi alta, că de-aia am făcut o facultate, nu? Să-mi formez singură opinii şi să învăţ să vorbesc despre fiecare chestie pe care s-a chinuit câte un prof să ne-o explice la seminar.

Probabil profu' trebuia să spună "Copii, scrieţi pe foaia de examen "Părerea MEA despre, adică a voastră". E ca aia cu I ARE BABOON... .

PS: Apropos, culmea ironiei, diplomele noastre de absolvire or să fie identice. Ca şi cum cineva ar fi copiat una după alta :))

Hi hi hi...

2010-01-27T19:22:00.007+02:00

Congresul de la Viena
Tratatul de la Adrianopol

Geopolitica Mării Negre între 1354-1484
Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică - GUAM

Eseu cu 13 termeni specifici globalizării
Pro sau contra globalizare

Nimic, doar să mă laud cu subiectele de la examenele de până acum :)

Banc de bună dimineaţa

2010-01-26T05:33:00.003+02:00

Azi dimineaţă, pe la 4, am citit la Mircea Ţuglea (www.mircea-tuglea.blogspot.com) pe blog, următorul banc:

Cum cheamă taxiul, doctoriţa care lucrează la morgă şi locuieşte în Groapă? (cine-i constănţean cunoaşte... - adică un cartier al Constanţei, n.red.): "Un taxi, vă rog, de la morgă până la Groapă!". Şi varianta în care doctoriţa se duce dimineaţa, la serviciu: "Un taxi, vă rog, de la Groapă până la morgă!".

Chiar că "Bună dimineaţa!"

SUA ne-au plătit un studiu despre nesimţire

2010-01-26T05:08:00.004+02:00

Conform unui studiu IPP, finanţat în mare parte de Ambasada SUA la Bucureşti, parlamentarii cu zero activitate în perioada septembrie-decembrie 2009 sunt:
Victor Hrebenciuc, Theodor Paleologul, Dan Păsat, Viorel Badea, Ioan Ghişe, Radu Berceanu, Vasile Blaga, Sorina Plăcintă, Mihai Stănişoară.

Între două şi şase prezenţe au avut:
Marko Bela – 1%, Dan Şova – 2%, Dan Voiculescu – 3%, Crin Antonescu – 3%.
De asemenea, Mircea Geoană (7%), Elena Udrea (15,5%) şi Călin Popescu Tăriceanu (19%) contribuie din plin la "întărirea" încrederii pe care o avem în Parlament.
Nici Sergiu Nicolaescu (17%), Victor Ponta (17,9%) sau Silviu Prigoană (19%) nu-şi merită leafa. După cum se poate observa, codaşii Parlamentului sunt tocmai „vedetele”, care găsesc mai oportun să facă circ pe la emisiuni, în loc să-şi vadă de treabă.

Mai mişto e că americanii ne plătesc până şi analiza lenei şi a inutilităţii.

Hai s-o dăm în chestii soft, aşa ca pentru -30 de grade

2010-01-24T15:02:00.008+02:00

De la stânga la dreapta: Mădoi, eu, Pinăţ. Ancuş lipseşte din poză, dar e în inima noastră :))

(Ziua Unirii virtuale :P)

Am primit interpretarea de mai jos de la ma frend, Mădoi, de care mi-e foarte dor. La fel de dor mi-e şi de Pinăţ, sau Ancuş, care-mi sunt plecate la capitală, să se cultive mai cu spor decât provincialii ca mine. Le-a înghiţit şi pe ele sesiunea, ca şi pe mine (+ restanţe, că eu, normal, sunt mai nepăsătoare ca ele, şi-acum nu ştiu cum s-o scot la capăt mai repede) :)
V-aştept, băi!
PS: Mai bună caracterizare ca ceea ce scrie mai jos (cel puţin pentru mine, născută pe 21 octombrie), nu există. Mă rog, dacă mai spunea şi că vreau să am ultimul cuvânt, era complet :P.

"Papucul Doamnei"

Dacă te-ai născut într-o zi de 3, 12, 21 sau 30:

Cine esti? O persoana instabila si imprevizibila, exuberanta si timida in acelasi timp. Nu iti place sa stai prea mult intr-un loc, situatiile si personajele trebuie sa se schimbe pentru a te simti bine. Programele si regulamentele nu sunt pentru tine pentru ca ai impresia ca-ti ingradese libertatea la care tii atat de mult. Esti foarte curio( a)s( a) si ai nevoie in permanenta de lucruri care sa-ti alimenteze curiozitatea.

Destin: Desi puneti totul sub semnul jocului dragostei si al intamplarii, informatiile pe care le acumulati va fac indispensabil din punct de vedere profesional. Aveti, de asemenea, o capacitate mare de adaptare si integrare.

Ce sa faci pentru a fi fericit(a)? Sa nu mai fii atat de superficial(a)! Sa-ti fie mai clara notiunea de fidelitate. Sa nu mai fi imprastiat(a), mai multa rigurozitate te va ajuta in tot ce vei intreprinde.

Leapsa

2010-01-17T14:10:00.003+02:00

1) Ia cartea cea mai aproape de tine, deschide la pagina 18, si găseşte rândul 4
Biblia mea, agenda, se pune? Totuşi... "Istoria unui genocid îndelung ignorat": "La 9 ianuarie 1853, ţarul Nikolai i se adresa ambasadorului englez sir George Hamilton Seymour (...)", sau "Cartea şoaptelor": "Caimacul, explica bunicul, mestecând linguriţa, e blazonul cafelei". Sunt la distanţă egală de mine :)

2) Intide-ti braţul stâng pe spate cât de mult poţi. Ce atingi?
Abdomenul unui coleg de muncă?!

3) Care a fost ultima emisiune pe care ai văzut-o la TV?
Haunted, pe Discovery.

4) Fără să te uiţi la ceas, spune ce oră este?
14:00.

5)Acum uită-te la ceas, ce oră e?
14:20. Damn, timpu' chiar trece mai repede decât credeam... .

6) Când ai făcut ultimul pas afara? Ce făceai?
Acum 2 minute. Vorbeam la telefon, logic, şi intram în redacţie.

7) Înainte să incepi chestionarul acesta, ce ai făcut?
O înjuram pe aia care mi-a zis "Leapşa!" :)

8) Ce porţi acum?
Blugi, tricou, bocanci.

9) Ai visat noaptea trecută?
Da. Că eram îmbrăcată pitzi la licenţă şi m-au dat afară.

10) Când ai râs ultima dată?
Acum, că mi-am adus aminte ce-am visat.

11) Ce e pe pereţii camerei în care te afli?
Poze ironice despre cum sunt văzuţi jurnaliştii şi noţiunea de "presă", un tabel cu ce am de făcut (ca să nu uit şi să-mi iau penalizări), harta oraşului (ca să nu mă pierd), harta judeţului (ca să învăţ traseele), două citaţii (că aşa e viaţa...), "Tatăl nostru" scris în româna veche cu o coroniţă de salcie (cadou de la o mănăstire, de-acum doi ani, de Paşte), pachete de ţigări de contrabandă goale (dovezi ale flagrantelelor), un calendar, un cuier şi multe prize (preventiv...).

12) Care e ultimul film pe care l-ai văzut?
Nu ţin minte filmele la care mă uit, decât dacă stau foarte mult să mă gândesc. Totuşi, parcă "Che Guevara", partea a II-a.

13) Dacă ai deveni multi-milionar peste noapte ce ai face cu banii?
Aş pleca în lume cu vaporul şi m-aş opri din port în port, mi-aş găsi de muncă în ţara respectivă, cu ziua, ca să cunosc locurile, oamenii şi tradiţiile. Apoi mi-aş cumpăra o maşină care consumă puţin (n-aş fi risipitoare), probabil un Golf 4, sau Tico, l-aş împrumuta pe Columbeanu, sau Becali, grav afectaţi de criză, aş da câte un leu în fiecare zi, oricărui cerşetor pe care-l întâlnesc, aş împrumuta Statul român, ca să nu ne mai rugăm de FMI, aş ajuta copiii care vor să meargă la şcoală, dar n-au bani, i-aş da în fiecare zi bani lu frate-miu, că nu-l satură Dumnezeu, oricâţi ar avea, i-aş scoate din puşcărie pe toţi amărâţii care au fost condamnaţi pentru că au furat o găină, un ou, o pâine etc, aş dormi mai liniştită, m-aş apuca serios de pictat şi de cântat la pian, chitară, muzicuţă, mi-aş cumpăra un super aparat foto, aş angaja pe cineva să mă înveţe să-l folosesc, aş pleca în fiecare ţară unde există conflicte şi aş încerca să împac popoarele, şi dacă aş mai avea timp acum aş mai completa lista.

14) La ce te gândeşti acum?
Mă oftic, pentru că mi-am adus aminte că nu sunt multimilioanară.

15) Dacă ţi-ai putea pune o dorinţă şi ştii că se va îndeplini care ar fi aceea?
Să rezolv toate tensiunile de pe scena relaţiilor internaţionale.

16) Imaginează-ţi că primul tău copil este o fată, cum ai vrea să o cheme?
Nu vreau fete, dar în fine: Clara, Bianca, Daria, Nora etc. Nu ştiu. Ideea e să nu uit cum o cheamă.

17) Imaginează-ţi că primul tău copil va fi un băiat, cum ai vrea să îl cheme?
Ooooof, nu vreau copii acum şi gata!

18) Gata, asta a fost tot. Mai vrei?
A, gata?

Întreabă-te întotdeauna "de ce?"

2010-01-06T22:37:00.004+02:00

"Discutam" azi cu o tipă despre cum te influenţează un profesor. Adică dacă te influenţează. Eu i-am spus că da şi i-am adus şi exemple. Ea a zis că nu şi-a zis că e logic, de la sine înţeles, şi nu mai e nevoie de argumente. Până aici i-a fost... .

###

Sunt la Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice. Trebuia să fiu la Poliţie, Marină, Drept, ASE, Arhitectură, Medicină (în ordinea dorinţelor alor mei) şi la Actorie, Armată, Jurnalism, Litere după dorinţele mele (clasa a 9, a 10-a, respectiv a 11-a) - Bucureşti. Am ajuns la RISE în Constanţa.

În generală am avut un prof de istorie excepţional. Un tip care mai întâi a băgat spaima în noi cu severitatea excesivă de care a dat dovadă si datorită căreia până şi leprele clasei puneau mâna şi citeau. Greu smulgeai o laudă sau o recunoaştere a meritelor. Unii aveau nevoie. Şi eu, printre ei.
Pe de-o parte m-a ambiţionat să ajung cea mai bună, pe de altă parte vorbea despre istorie şi evenimente într-un asemenea fel încât, la sfârşitul orei, aveam impresia că ştiam lucrurile alea dintotdeauna şi că erau atât de logice încât nu-mi imaginam să se fi derulat poveştile altfel. După aceea, la liceu şi facultate, am avut probleme cu "reînţelegerea" şi "reînsuşirea" istoriei.

Profesorul acela avea şi o carismă deosebită, e drept. Dar deosebită. În clasa a VIII-a am obţinut unul dintre primele locuri la olimpiada de istorie pe ţară. Acum mi se pare un fleac, atunci eram primul elev al său care obţinuse rezultatul ăsta. Şi nu, nu era un prof slab. Doar că aşa a fost să fie.
Acum, după 7 ani, suntem prieteni, ne vizităm şi fie el va fi naşul meu (dacă va fi cazul vreodată), fie eu îi voi boteza al doilea copil (dacă va fi băiat). În generală, deci, vroiam să dau la Facultatea de Istorie.

În liceu, profu meu de română din clasa a IX-a mi-a schimbat radical opţiunile. În vara dintr-a 8-a spre a 9-a de la Istorie, am trecut la Actorie, după aia la Armată şi vroiam să rămân aici. Să intru în Armată şi să trăiesc în regim militar mult timp de-atunci încolo. Dar au venit orele de română şi brusc nu mi-au mai plăcut ordinele, comenzile şi alte directive trasate. Am deschis larg ochii în jurul meu şi-am început să gândesc (da, consider că de-abia de la 15 ani am început să procesez, filtrez, asimilez şi să re-transmit informaţia). Profu a înfiinţat un cenaclu şi un cerc de jurnalism şi dusă am fost: următoarele două opţiuni - Litere şi Jurnalism.

După aceea, i-am cunoscut pe actualii mei colegi (care tot un fel de profi au fost), alături de care am învăţat în câteva luni cam tot ce înseamnă presă de investigaţii. Deci, am renunţat la facultatea care mi-ar fi dat şi-o diplomă în jurnalism (de la olimpiada de istorie n-am mai pus preţ pe note, diplome, recunoaştere & alte chestii).

Am făcut doi ani de Litere. Dacă mai mergeam un an, terminam. Dar, după cum spuneam, am renunţat la orgolii, diplome etc. Profesoarele groaznice. Cumplite. N-aveam voie să pun întrebări decât la seminarii şi-atunci mi se spunea să mă duc să citesc, nu existau discuţii libere, ci doar ordine şi disciplină, teme stufoase şi inutile, stricteţuri, oameni limitaţi şi limitanţi. Zilnic îmi mai extrăgeau câte-o bucată de creier din care se înfruptau. Am fugit cât mai aveam timp.

În acelaşi timp eram studentă şi la actuala facultate, cea din cadrul Istorie (până la urmă, într-a 12-a nu m-am putut abţine să nu mă întorc la prima dragoste şi să mă înscriu şi la RISE). Aici atmosfera şi oamenii erau diametral opuse: discuţii libere, orizonturi largi, prospeţimea şi luciditatea gândirii, teme creative şi captivante, cărţi şi dialoguri care-ţi pun mintea la contribuţie şi care te formează ca individ, nu ca o cifră într-o statistică.

Aici am întâlnit un grup de profi tineri, faini, care cu siguranţă mi-au marcat la rândul lor nu numai viaţa de student, cât şi mentalitatea. Cineva cu siguranţă va purta, chiar fără să ştie, "vina" pentru alegerea viitoarei mele cariere. Sună foarte pompos asta cu cariera. Vreau să spun că licenţa, masterul, temele alese, domeniile şi tot ce ţine de opţiunile mele viitoare ca student sau ca om sunt influenţate masiv de profesorul care, prin felul de a fi, mentalitate şi abilitatea de a convinge, mi-a reconsiderat şi redirecţionat (fără să vrea nici una dintre tabere) orizontul de aşteptări şi anumite principii.

Cu doctoratul sunt convinsă că, la fel, va fi influenţat de un alt prof care va apărea la momentul potrivit. Şi tot aşa. Istoria, chiar şi în ce înseamnă mentori, se repetă.

PS: Sunt mult mai mulţi profi care mi-au influenţat copilăria, adolescenţa etc, într-un fel sau altul, şi, implicit, mult mai multe exemple pentru faptul că profii fac totul în alegerea unei opţiuni, doar că cei menţionaţi sunt cei care dacă nu schimbau macazul la momentul potrivit cine ştie pe ce linie ajungeam.
Şi au o groază în comun, deşi nu se cunosc şi nu se vor cunoaşte niciodată, dintre care: sunt tineri, au coloană vertebrală, gândesc, sunt liberi fără să îngrădească libertatea altora şi te îndeamnă să-ţi pui întrebări.

Elodia şi haina kaki

2010-01-06T20:05:00.008+02:00

Eram obosită, îmi simţeam fiecare os făcut pulbere, de la genunchi în jos eram anesteziată, de-abia dacă mă mai ţineam pe picioare. În fapt, nici nu mă ţineam pe ele, eram ca un afiş desprins la colţuri pe geamul şoferului.

După o zi în care la 07:00 era deja prânzul şi până la 19:00 n-am făcut decât să alerg de colo-colo, să vorbesc cu tot felul de ciudaţi şi, în fine, alte treburi de zi cu zi, ultimul lucru pe care mi-l doream era să întâlnesc/aud oameni idioţi.

Şi cum de ce ţi-e frică nu scapi sub nici o formă, lângă mine, două idioate. Urlau fără să-şi dea seama că toţi călătorii sunt martori la discuţie, despre cum şi când vor fugi de acasă. De ce? Ca să fie mai tari decât Elodia. Doamne, iartă-mă! M-ai pedepsit crunt în seara asta... .

După ce am sunat la Poliţie (şi nu a trebuit să urlu ca să audă şi ele pentru că erau chiar lângă mine), au început să facă planuri despre cum să omoare fete în haine kaki (începeau să mă descrie...): întâi să le paralizeze cu spray, apoi să le injecteze aer în vene, după aia supradoze, după aia alcool şi după aia...
... am sunat iar la Poliţie să adaug că, pe lângă faptul că cele două adolescente de 17 ani (tot autobuzul le ştia întreaga poveste după vreo trei staţii) vor să-şi însceneze răpirea bazându-se pe faptul că "oricum poliţiştii sunt prea varză pentru noi", mai vor şi să omoare fetele îmbrăcate în haine kaki. După ce au făcut ochii mari cât bostanii, s-au aruncat din autobuz la prima staţie. Până să se închidă uşile am avut grijă să audă că am transmis poliţistului şi staţia la care au coborât. Sigur, la acest ultim detaliu convorbirea se întrerupsese deja, dar mai contează?

Uneori îmi ador meseria. Datorită funcţiei ăsteia poţi să reclami orice şi să fii sigur că vor lua atitudine, mai ales dacă te ştiu că eşti mai diliu şi că vei urmări cursul anchetei. Că... să fim serioşi: dacă ar fi sunat maică-mea să reclame asta, după ce şi-ar fi şters lacrimile de râs, ar fi întrebat-o dacă se simte bine şi ar fi trimis-o la culcare.

Dacă le auzeaţi era mult mai fain. Aşa... eu n-am darul povestirii. Nici măcar pe-ăla de la 16 ani.

Despre bloggeri şi alţi demoni

2010-01-03T23:05:00.009+02:00

De la o vreme îmi pierd vremea pe tot felul de bloguri pe care îşi pierd vremea la rândul lor dubioşi, frustrate, gâşte, pămpălăi şi alte ciudăţenii. Ideea e că 90% din cei care comentează postările ţin să-i aducă la cunoştinţă cât de mult se aseamănă ele cu el, doar-doar le-o băga în seamă. Da, vorbim de fete, femei, sau alte chestii de sex feminin.

Am găsit blogu', despre care urmează să spun două-trei vorbe, pe un alt blog şi de când îl urmăresc m-am jurat că niciodată n-o să mai intru pe vreun blog în afara celor pe care le cunosc deja. Implicit ăsta ex-nou. Pe dracu'!

Intru în fiecare dimineaţă, în fiecare seară şi ori de câte ori ajung la un calculator. Nu stau mult. Cât să deschid, să văd dacă s-a mai postat ceva, cât citesc rapid dacă e ceva nou, cât înjur sau dau ochii peste cap, cât râd despre rândurile înşirate şi autorul lor, cât îl închid şi jur din nou că n-o să-l mai deschid vreodată.

Cred că e o formă de masochism virtual. Ştiu că n-o să-mi placă ce găsesc şi totuşi intru. Ştiu că o să mă enervez şi că o să jur (din nou) că nu mai intru, şi totuşi... În fine. Nici măcar nu ştiu de ce scriu acum despre blogu' ăla, în condiţiile în care oricum n-am de gând să-i dau numele. Probabil ca să ştiţi şi voi cât mă enervează că am descoperit blogul ăla. Proprietarul cred că nu e proprietar nici măcar pe propriul buletin.

E foarte arogant, lucru care mă îndeamnă să cred că e foarte frustrat şi timid. "Vorbeşte urât", ar spune mironosiţele. Eu spun doar că pare un puşti teribilist pe care părinţii şi rudele mai în vârstă îl trăgeau de urechi şi-l puneau la colţul de ruşine dacă vorbea urât, iar acum, când poate vorbi liber, el nu face asta. Dimpotrivă, este captiv propriilor sale vechi şi puerile dorinţe.

Cred că are nevoie de afecţiune şi nu vrea s-o ceară. I-e ruşine s-o ceară. El ăla duru care nu vorbeşte cu nimeni, care e cel mai frumos şi cel mai deştept şi care te face din două vorbe şi trei mişcări, care te domină şi te supune doar din priviri, vrea să facă pe misteriosul şi nu îi iese deloc. Nu, nu, nu. Nu cu mine. E atât de uşor să-i lipeşti o etichetă. Şi pardonez-moi, ce se atacă atunci când îi lipeşti una! Are prejudecăţi şi e egocentric. Are fane (admiratoare mai obsedate), e un fel de idol al găinilor fără ouă, deşi alea habar n-au cum arată el şi cine e. Probabil o să creadă că mă folosesc de gloria şi succesul lui ca să mă "afirm", scriind despre el. Probabil mă compară cu gagicile alea care ies pe teveu şi spun că au făcut amor cu nu-ştiu-ce fotbalist şi a doua zi au deja 2-3 piese înregistrate şi urmează să scoată şi un album. Problema e că nici eu nu sunt gagică, nici el fotbalist.

Tata mi-a adus o cană mare cu vin fiert şi mirodenii. Mai bine savurez licoarea şi mă bucur de ultima zi de concediu, respectiv vacanţă. Have fun şi nu! Nu-i citiţi blogul! Apropos, aştept variante de blog care se potrivesc foarte, foarte bine cu cel descris de mine. Sunt curioasă câţi mai scriu la fel.

Andreea.

PS: Am uitat un detaliu. Nu cred că e foarte important, dar ca să fiu corectă până la capăt, trebuie să-l menţionez: Scrie bine. Scrie foarte bine.

Agentul SRI, Romania, 2009: Un fleac, m-au deconspirat!

2009-12-17T08:31:00.002+02:00

De ce e bine sa fii paranoic, suspicios si porecla ta sa fie "Toma"?
Pentru ca dupa aia poti sa deconspiri/scrii asta:

"Un agent SRI s-a deconspirat în faţa jurnaliştilor DEZVĂLUIRI, în timp ce îi făcea un serviciu Muftiului!"

Vedeti articolul complet in ziarul DEZVALUIRI, varianta online:

http://www.dezvaluiri.ro/exclusiv/218977-un-agent-sri-s-a-deconspirat-in-faa-jurnalitilor-dezvluiri-in-timp-ce-ii-fcea-un-serviciu-muftiului.html